Mi-ar fi plăcut să nu greşesc niciodată drumul. Şi totuşi am mers pe atâtea cărări, pe drumuri prăfuite, pe şosele găurite, pe autostrăzi ce nu se mai termină niciodată, şi nici acum nu am ajuns unde mi-aş fi dorit să fiu după atâţia ani. Poate e prea devreme să ajung, poate prea târziu pentru întoarceri; încă mai am cale lungă în faţa mea prea multe hărţi difuze.
Mi-ar fi plăcut să merg mereu desculţă, să nu mă tem unde păşesc, să calc cu încredere pe orice drum, să mă bucur mereu de atingerea ierbii, să-mi scald degetele în apă, să-mi lipesc tălpile de nisip cald, de frunze tocite şi ruginite, de un covor mare cu firele lungi şi moi în care să-mi pierd atingerile. Insă a trebuit să mă încalţ. A trebuit pentru că am dat de sticlă, de piatră, de smoală, de mărăcini, de atât de multe vorbe spinoase, de priviri înţepătoare, încât şi încălţările mi se stricau sub mucegai. M-am gândit să port şi tocuri, în speranţa că n-o să mă mai atingă nimic, dar mi se pare că sunt prea mult cu capul în nori şi prea puţin cu picioarele pe pământ. Am purtat şi bocanci, dar îmi îngreunau mersul, îmi rupeau ritmul şi-mi trăgeau în spate fiinţa firavă care răsărea din încălţările gingantice.
Mi-ar fi plăcut să ştiu şi scurtăturile, însă de fiecare dată când le aflu de la cineva ca sfat, să nu repet greşelile altora, mă găsesc într-o dispoziţie încăpăţânată de a mă da cu capul singură de orice obstacol. E o tendinţă masochistă sau pur şi simplu prostie.
0 comentarii:
Post a Comment