Viata e un joc de poker

 

Prima dată când faci cunoştinţă cu cărtile de joc eşti fascinat; e şi normal, în copilărie totul ţi se pare fascinant şi totul pare un joc de care nu te-ai sătura niciodată. Începi cu macaua, te rogi să nu pici popa prostu’, începi să-ţi exersezi limbajul trupului jucând kems, o arzi mai periculos la killer. Te bucură interacţiunea, emoţiile, riscul, zâmbetele celorlalţi, nu contează ce pierzi, ce câştigi, faci parte dintr-un grup, eşti printre prieteni, rişti doar de dragul jocului.

Trece timpul şi vrei să înveţi mai multe jocuri, unele deja te plictisesc, unele ţi se par prea copilăroase, altele te-ar putea face mai serios. Începi să înveţi strategii, să disimulezi, să te gândeşti care va fi următoarea ta mişcare, să gândeşti înainte de a spune ceva, să analizezi, pe tine şi pe ceilalţi, să te cunosti şi să te cenzurezi, să-i citeşti pe ceilalţi dintr-o privire, o mişcare a mâinilor, dintr-o expresie, dintr-un ton al vocii.

Aşa e şi viaţa, un joc de poker ale cărui reguli le ştii în mare, dar pe care trebuie să le practici ca să le stăpâneşti; cu diverse ocazii, cu diverşi oameni, în diferite momente ale vieţii. Întâi te uiţi la alţii cum joacă, încerci să furi meserie, trucuri, încerci să înveţi din greşelile lor, din victoriile lor, şi-ncepi să-ţi doreşti să joci şi tu, să pariezi, să rişti şi să câştigi.

 “Însă jocul de cărţi era prin natura sa un joc al măştilor cu ajutorul cărora obţineai un loc la masă. (…) Totul era matematică violentă, o piatră pe inimă, noroc, şi şansa unei eventuale cărţi care să te poarte către destinul tău.” ( Michael Ondaatje, “Divisadero”, p. 41).

 Nu te poţi aşeza la orice masă, nu poţi juca oricând, cu oricine. Trebuie să creşti, mai întâi trebuie să înveţi să simţi fiecare carte, s-o trăieşti, să-i cunosti feţele, textura, iluziile, dezamăgirile şi salvarea pe care o poate purta. Un pahet întreg de cărţi pe care nu-l poţi cunoaşte într-o săptămână, o lună, un an. În timp, ajungi să ştii cum să-l tai, cum să-l amesteci, cum să-l ţii în mână fără să ţi se amestece grosolan, fără să-l scapi. Începi să-ţi intri în mână, să ştii ce ai de facut, cum să-ţi foloseşti experienţele anterioare pentru a deveni mai bun, mai puternic, mai sigur pe tine.

Începi să joci cu cei care-ţi seamămă, cu cei care sunt pe acelaşi nivel, cu cei cărora le poţi ghici experienţele, gândurile, sentimentele, cu cei în care te poţi regăsi. Cu timpul acumulezi şi poţi avansa, te poţi avânta spre alte cercuri, la alte mese, cu alt tip de jucători.

Toţi suntem jucători în acest joc numit viaţă. Cu toţii dorim să câştigăm ceva, cu toţii pariem şi riscăm. Ne separă experienţele, strategiile personale, măştile pe care le purtăm, gândurile pe care le ascundem, sentimentele pe care le afişăm sau le cenzurăm. Dar jucăm poker în fiecare zi, amatori sau profesionişti, fără să ştim care e miza adevarată, dar spre care tindem neîncetat. Micile victorii ne confirmă valoarea, ne validează strategiile, ne încurajează; eşecul ne surprinde, ne zdrobeşte, ne mutilează, ne schimbă, ne enervează, ne motivează, ne face mai puternici sau nu. Însă avem mereu şansa de a ne lua revanşa în următoarea partidă, în următorul joc, în următoarea zi. În acest joc supravietuieşti doar dacă te perfecţionezi, câştigi doar dacă nu te laşi, doar dacă te autodepăşeşti, doar dacă devii mai bun, mai rapid, mai atent, mai inteligent. Jonglezi cu diverse arme, cu alte mecanise de apărare, cu sentimente contrare, cu alternative absurde, până când primeşti cartea care îţi dă o mână decentă, poate bună, poate câştigatoare. Culmea e ca poţi să câştigi fără să ai nimic în mână, doar tărie de caracter, răbdare, echilibru, poate o mască impenetrabilă sau o doză de nebunie. Nici nu contează dacă ai să câştigi partida, jocul. Contează ce rămâne în tine şi ce se transformă, ce se îmbunătăţeşte, ce dispare, ce descoperi.

La urma urmei poţi fi jucătorul perfect în acest joc imperfect al vieţii! Iar regulile…sunt făcute uneori pentru a fi încălcate, sau….depăşite…

Si despre altele

Pentru ca au înnebunit salcâmii, pentru ca trec batalioane române Carpaţii,
pentru că undeva-n Balcani există un trandafir de la Moldova,
pentru că aşa-i românul în locul potrivit.

De ce iubesc România? Probabil ca în fiecare zi pot să găsesc motive să n-o iubesc, să o alung din sufletul meu ca pe o rudă îndepărtată cu care mi-ar fi ruşine în public. Dar dacă mă gândesc mai bine, România nu mi-a făcut nimic, nu e vinovată de nimic, aşa că de ce să mă alătur celor pregătiţi s-o răstignească în orice clipă?

România e mai frumoasă decât orice altă ţară, e frumoasă chiar şi-n “urâţenia” ei rurală şi înapoiată; acolo e chiar mai frumoasă, şi mai liberă, şi mai bună la suflet decât orice alt loc de pe planeta asta sugrumat de “evoluţia tehnologică”. România mea are o inimă bună, are loc la ea în suflet pentru oricine, oricât de mult i-ar fi greşit. Şi nu puţini au fost cei care au dezamăgit-o, dar nici puţini nu sunt cei care i-au făcut cinste. Sunt mai buni, mai deştepţi, mai corecţi, mai sinceri şi mai români decât alţii. Pentru ei iubesc România. Pentru că datorită lor am putut să hoinăresc pe uliţa copilăriei alături de cireşari, pentru că fiind băiet păduri cutreieram, ştiind că sub cerul înstelat sunt liber, am lumea la picioare, pot fi oricine, pot fi Luceafărul,  Ştefan cel Mare, Neghiniţă, Prâslea cel voinic, sau poate un Hagi sau Ilie Năstase.

România mea de azi nu trebuie să uite cât de bună e şi cât de minunată poate fi, chiar dacă uneori pare că e o ţară a minunilor, în care absolut totul se poate întâmpla, cu bune şi rele. Este o ţară surpinzătoare, un amestec impresionant de contraste, de emoţii, de poveşti, de comedii şi drame, de munţi şi câmpii revărsate prin Deltă într-o Mare Neagră; trăim într-adevăr pe un picior de plai, pe-o gură de Rai, într-o suită de întâmplări care se repetă în diverse moduri, cu un domnul Goe mereu prezent, fie că are bască sau maşină luxoasă şi telefon mobil, cu o politică zdruncinată la fiecare scrisoare pierdută, sau cu domnişori şi cuconiţe care nu ştiu pe ce lume se află. România mea e atât de surprinzătoare, e atât de colorată, e atât de primitoare chiar şi când are lacrimi în ochi. E singurul loc din lume în care se întâlnesc atât de multe minuni; gândeşte-te la câteva dintre ele doar: Cimitirul vesel, Coloana Infinitului, Casa poporului, Albastru de Voroneţ, chiar şi delicioasele poale-n brâu sunt doar ale noastre, şi nimeni, niciodată nu va putea să ne imite, să ne fure adn-ul, să ne sufoce esenţa de a fi copiii acestor meleaguri.

România nu poate fi strânsă în câteva rânduri, nici măcar în câteva sute de cărţi. Chiar dacă poate părea un basm pus în scenă de actori care nu-şi cunosc replicile, România trebuie amintită, trebuie iubită ca şi cum ar fi cea mai bună prietenă, trebuie trăită în fiecare clipă ca pe o aventură. Bucură-te de ea, zâmbeşte-i chiar şi când o vezi urîtă, înţelege-o, admir-o, ajut-o să fie aşa cum îţi doreşti.

România suntem noi, fiecare dintre noi. Cum aş putea să nu iubesc România?