- Te iubesc! - Dar nu ți-am cerut asta!

Am reușit să scap de nopțile în care nu puteam să adorm din cauză că prea multe gânduri mă întorceau de pe o parte pe alta, sau îmi țineau pleoapele departe una de cealaltă ca niște scobitori cu grijă plasate. Culmea e că nu doare, doar te macină. Și cu fiecare mână cu care încerci să le alungi, cu atât se agață de tine mai rău, și de adâncești în ele ca în niște nisipuri mișcătoare. Ajungi să-ți zici ”Nu te mai gândi! Nu te mai gândi!”, numeri oi, capre, alte vietăți, whatever și...nimic. Te adâncești mai rău. Bagi un film, te uiți pe geam, citești ceva, doar să-ți distragă atenția, dar cu greu ajungi la perfomanța de a reuși să nu găsești în ceva câte o asemănare, câte un semn revelator, câte un ”adevăr” care subliniază esența trăirii tale de moment. Și te gândești, uite...cineva care înțelege.

Citeam....<<”Cum poți suporta asa?” am întrebat-o pentru a nu știu câta oară, îngrijorată. ”Nu-ți dai seama că-ți face rău?” Știam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mână cu lehamite. Se spune că atunci când iubești fără speranță faci până și lucruri care-ți calcă demnitatea în picioare. [.......] .....există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sunt prea preocupați de persoana lor și nu le pasă nicio clipă din existența lor searbădă că cei de lângă ei s-ar putea simți folosiți, manipulați....>>. (Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 12).......și mă gândeam, ce stupid. Încerc să-mi distrag atenția și tot dau peste rânduri care sar să-mi scoată ochii cum că uite! Vezi? Universul conspiră ca tu să te trezești! (aiurea, eu de fapt vroiam doar să dorm...). Ideea e următoarea, unde punem punct atunci când știm că iubim și în același timp ne face rău? De ce unii oameni se încăpățânează într-un elan masochist să se convingă că modul în care iubesc ei, și nici măcar, faptul că ei iubesc, este corect și cel mai bun lucru care i se poate întâmpla celeilalte persoane. Fiecare iubește și este iubit în propriul fel, într-un mod unic, aparte, care face din sentimentul ăsta ceva special. Cu toții urâm la fel, într-o intensitate mai mică sau mai mare, cu o clară direcție distructivă. Dar iubim....aparte. E un criteriu care ne individualizează. Și totuși mereu îi căutăm pe cei care pot să iubească la fel ca noi. De ce? Ca să ne confirmăm faptul că modul în care iubim are sens, e corect și justificat. Nu căutăm oameni care să ne semene, ci oameni care să ne iubească la fel.

Câte dispute nu pornesc de la ”Nu mă iubești la fel de mult!” ? De fapt, nu suntem mulțumiți că iubim sau că suntem iubiți (orice ar însemna asta), ci că nu primim la fel de mult pe cât oferim. Și atunci cum rămâne cu....iubirea care înseamnă să iubești fără să aștepți ceva în schimb? Mai există așa ceva? Există în mod cert la începuturile unei relații, dar când trocul e disproporționat, începi să resimți lipsa proviziilor, iar propriul aliat în viața în doi începe să-ți devină cel mai periculos inamic. <<"Afirm că, atunci când cuplurile se ceartă, n-o fac pentru bani, sex sau putere. Ceea ce vor ele să spună cu adevărat este: „Tu nu-mi ajungi!”>> ( Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, p. 102). Nu ne ajunge faptul că în existența noastră există cineva, cu bune, cu rele, cum o fi. Vrem mai mult. Și începem să cerem, subtil sau direct. Cerem atenție, cerem confirmări, cerem dovezi, cerem surprize, cerem schimbări, cerem fără glas, cerem fără cuvinte, cerem din priviri, cerem din suflet, cerem din durere, cerem din egoism, cerem lipsiți de rațiune, cerem! cerem! cerem! și nu mai știm decât să cerem.... Devenim niște simpli cerșetori care nu mai trezesc niciun sentiment de dragoste.... cel mult, mila, obligație, repulsie sau indiferență. Iar toate lucrurile pe care le-am facut la un moment dat neașteptând nimic în schimb devin arme în războiul cu noul inamic, sub formă de reproșuri. Iar fostul aliat nu poate să se apere decât zicând....”Eu nu ți-am cerut asta!”. De fapt, nimeni nu cere nimic pe timp de pace, e o atmosferă liniștită în care fiecare pune în comun ce are, contribuie câte puțin cu puținul pe care îl are. Nu facem asta conștienți, și ne face plăcere. Dar inconștienți ne așteptăm ca ”faptele noastre bune” să ne ducă în Paradis. Poate în urma Judecății de Apoi, dar în niciun caz în viața asta.

P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)

După ce am citit despre cum e să mori….

Am început să descifrez rândurile cărții în drum spre ”acasă”, deși tocmai fusesem acasă. Asta le-am spus și alor mei, că mai bine nu veneam și că mă duc acasă. Nu știu de când a devenit Bucureștiul un loc pe care să-l pot numi acasă, dar de fiecare dată când mă aflu aici sau acolo, și fac referire la celălalt loc, îi spun ”acasă”. Un tren trist, o noapte tristă, oameni triști. O carte tristă era perfectă. Am fost curioasă în privința cărții de când am văzut trailer-ul pe net ; inițial vroiam să văd what’s all the fuss about întrucât s-a discutat destul de mult pe bloguri ; are chiar și un blog cartea (încă nu l-am cercetat), dar mi s-a părut draguț faptul că s-a făcut un trailer. Era interesantă mișcarea și chiar și filmulețul cu pricina.

Am cumpărat cartea într-o seară, de la Diverta, din mall-ul lângă care lucrez. Fusese o nouă ”raită pe la cărți și cheltuit 2 milioane ”, de data asta însă încercând să consum timpul pe care-l aveam de așteptat până la ”popasul” la suc cu doi colegi. Doi prieteni de fapt, unul mai apropiat decât celălalt. De fapt. Nu mai căutam în mod special cărți despre publicitate, marketing, etc. Ultima dată mi se agățase de degete Pădurea Norvegiană, ”îngrijită” de Haruki Murakami. O citisem lejer, îmbătată de detalii și amuzându-mă pe alocuri. De data asta s-a agățat SONI de mine. O mai văzusem pe rafturi, dar am abandonat-o până atunci pentru că mă gândisem că e doar un nou produs ”vândut” frumos.

Trenul mă ducea acasă, eu făceam glumițe despre mirosul de ceapă din vagon și aluzii la antiperspirante. Cel de lângă mine îmi făcea semne să tac, râzând. Nu că m-ar fi auzit cineva sau s-ar fi simțit cineva. Trenul dormea. La un moment dat, în fața noastră se așează un cuplu de bătrânei. Genul ăla de oameni care nu știu ce locuri au, el vorbind răspicat și hotărât, ea încercând să-l domolească ; cu pachețel de acasă. La un moment dat am simțit miros de măr tăiat în felii sub lama unui cuțit. Mi-am adus aminte de ceva din copilarie, nu știu mai însă cine (îmi) tăia felii de măr.

Era trecut de miezul nopții, dar încă nu aveam somn. Am început să citesc SONI, abandonasem ”Cutremur de timp” pentru altădată. După primele 10 pagini, mi-am zis….ce bullshit ! Comentarii aiurea, limbaj aiurea, totul prea…. ”la modă”. În afară de asta, îmi lipseau majusculele din text (la propriu) și mi se părea greu de urmărit. Cartea e lejeră de felu’ ei, dar eram în tren. Am citit vreo 80 de pagini din cele aproximativ 250. Am înțeles, un autor contemporan, un limbaj aidoma, întâmplări….hm…sau mai pe scurt, citez :” mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac și încă șase luni de trăit.” E haos în firul epic sau am mai citit și eu dezorganizat după aceea ( mai citeam câte 10 – 20 de pagini când mai apucam, așteptând pe cineva la cafea sau într-o pauză). Unele pasaje nu-și aveau rostul, altele prea descriptive. Întâmplări ”fix de lângă tine”, personaje care bântuie printre noi, și ultimele 30 de pagini cred….savuroase.

Oricum în câteva zile am terminat-o, mai exact cu vreo oră în urmă. E 5:25 dimineața și cartea mi-a trezit cheful să scriu. Da, încă mă mai gândesc dacă e reală toată treaba. Cred că într-o anumită măsură e, finalul însă prea sf. Cine știe…

Totuși…un scop cărții, în afară de cel de a te face să-ți pui întrebări referitoare la moarte sau cel comercial, ar fi să te facă să te simți mai bine. Nu ? Cred… De fapt, într-o anumită măsură, cred că de asta am și cumpărat-o. Să citesc lucruri mai triste pentru că mă simțeam tristă și ca să-mi dau mai apoi seama că n-am de fapt niciun motiv întemeiat să fiu așa. Nu cred că sunt singura, mi-a confirmat un prieten care m-a văzut citind. Ei bine, pe moment a funcționat. Cred că e o carte care se potrivește generației din care cred că fac parte, mai ales datorită modului în care a fost scrisă, dar cred că orice ”emo mai bătrîn” se poate scufunda lejer în ea.

Nu știu ce fac aici, nu vreau să scriu un review al cărții….Dar toate astea-și au rostul ca sa explic de fapt cele câteva cuvinte pe care vroiam sa le zic si eu… Mulți avem impresia că trăim drame din dragoste….și de fapt….ar trebui să căutam dragostea din drame.