- Te iubesc! - Dar nu ți-am cerut asta!

Am reușit să scap de nopțile în care nu puteam să adorm din cauză că prea multe gânduri mă întorceau de pe o parte pe alta, sau îmi țineau pleoapele departe una de cealaltă ca niște scobitori cu grijă plasate. Culmea e că nu doare, doar te macină. Și cu fiecare mână cu care încerci să le alungi, cu atât se agață de tine mai rău, și de adâncești în ele ca în niște nisipuri mișcătoare. Ajungi să-ți zici ”Nu te mai gândi! Nu te mai gândi!”, numeri oi, capre, alte vietăți, whatever și...nimic. Te adâncești mai rău. Bagi un film, te uiți pe geam, citești ceva, doar să-ți distragă atenția, dar cu greu ajungi la perfomanța de a reuși să nu găsești în ceva câte o asemănare, câte un semn revelator, câte un ”adevăr” care subliniază esența trăirii tale de moment. Și te gândești, uite...cineva care înțelege.

Citeam....<<”Cum poți suporta asa?” am întrebat-o pentru a nu știu câta oară, îngrijorată. ”Nu-ți dai seama că-ți face rău?” Știam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mână cu lehamite. Se spune că atunci când iubești fără speranță faci până și lucruri care-ți calcă demnitatea în picioare. [.......] .....există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sunt prea preocupați de persoana lor și nu le pasă nicio clipă din existența lor searbădă că cei de lângă ei s-ar putea simți folosiți, manipulați....>>. (Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 12).......și mă gândeam, ce stupid. Încerc să-mi distrag atenția și tot dau peste rânduri care sar să-mi scoată ochii cum că uite! Vezi? Universul conspiră ca tu să te trezești! (aiurea, eu de fapt vroiam doar să dorm...). Ideea e următoarea, unde punem punct atunci când știm că iubim și în același timp ne face rău? De ce unii oameni se încăpățânează într-un elan masochist să se convingă că modul în care iubesc ei, și nici măcar, faptul că ei iubesc, este corect și cel mai bun lucru care i se poate întâmpla celeilalte persoane. Fiecare iubește și este iubit în propriul fel, într-un mod unic, aparte, care face din sentimentul ăsta ceva special. Cu toții urâm la fel, într-o intensitate mai mică sau mai mare, cu o clară direcție distructivă. Dar iubim....aparte. E un criteriu care ne individualizează. Și totuși mereu îi căutăm pe cei care pot să iubească la fel ca noi. De ce? Ca să ne confirmăm faptul că modul în care iubim are sens, e corect și justificat. Nu căutăm oameni care să ne semene, ci oameni care să ne iubească la fel.

Câte dispute nu pornesc de la ”Nu mă iubești la fel de mult!” ? De fapt, nu suntem mulțumiți că iubim sau că suntem iubiți (orice ar însemna asta), ci că nu primim la fel de mult pe cât oferim. Și atunci cum rămâne cu....iubirea care înseamnă să iubești fără să aștepți ceva în schimb? Mai există așa ceva? Există în mod cert la începuturile unei relații, dar când trocul e disproporționat, începi să resimți lipsa proviziilor, iar propriul aliat în viața în doi începe să-ți devină cel mai periculos inamic. <<"Afirm că, atunci când cuplurile se ceartă, n-o fac pentru bani, sex sau putere. Ceea ce vor ele să spună cu adevărat este: „Tu nu-mi ajungi!”>> ( Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, p. 102). Nu ne ajunge faptul că în existența noastră există cineva, cu bune, cu rele, cum o fi. Vrem mai mult. Și începem să cerem, subtil sau direct. Cerem atenție, cerem confirmări, cerem dovezi, cerem surprize, cerem schimbări, cerem fără glas, cerem fără cuvinte, cerem din priviri, cerem din suflet, cerem din durere, cerem din egoism, cerem lipsiți de rațiune, cerem! cerem! cerem! și nu mai știm decât să cerem.... Devenim niște simpli cerșetori care nu mai trezesc niciun sentiment de dragoste.... cel mult, mila, obligație, repulsie sau indiferență. Iar toate lucrurile pe care le-am facut la un moment dat neașteptând nimic în schimb devin arme în războiul cu noul inamic, sub formă de reproșuri. Iar fostul aliat nu poate să se apere decât zicând....”Eu nu ți-am cerut asta!”. De fapt, nimeni nu cere nimic pe timp de pace, e o atmosferă liniștită în care fiecare pune în comun ce are, contribuie câte puțin cu puținul pe care îl are. Nu facem asta conștienți, și ne face plăcere. Dar inconștienți ne așteptăm ca ”faptele noastre bune” să ne ducă în Paradis. Poate în urma Judecății de Apoi, dar în niciun caz în viața asta.

P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)

După ce am citit despre cum e să mori….

Am început să descifrez rândurile cărții în drum spre ”acasă”, deși tocmai fusesem acasă. Asta le-am spus și alor mei, că mai bine nu veneam și că mă duc acasă. Nu știu de când a devenit Bucureștiul un loc pe care să-l pot numi acasă, dar de fiecare dată când mă aflu aici sau acolo, și fac referire la celălalt loc, îi spun ”acasă”. Un tren trist, o noapte tristă, oameni triști. O carte tristă era perfectă. Am fost curioasă în privința cărții de când am văzut trailer-ul pe net ; inițial vroiam să văd what’s all the fuss about întrucât s-a discutat destul de mult pe bloguri ; are chiar și un blog cartea (încă nu l-am cercetat), dar mi s-a părut draguț faptul că s-a făcut un trailer. Era interesantă mișcarea și chiar și filmulețul cu pricina.

Am cumpărat cartea într-o seară, de la Diverta, din mall-ul lângă care lucrez. Fusese o nouă ”raită pe la cărți și cheltuit 2 milioane ”, de data asta însă încercând să consum timpul pe care-l aveam de așteptat până la ”popasul” la suc cu doi colegi. Doi prieteni de fapt, unul mai apropiat decât celălalt. De fapt. Nu mai căutam în mod special cărți despre publicitate, marketing, etc. Ultima dată mi se agățase de degete Pădurea Norvegiană, ”îngrijită” de Haruki Murakami. O citisem lejer, îmbătată de detalii și amuzându-mă pe alocuri. De data asta s-a agățat SONI de mine. O mai văzusem pe rafturi, dar am abandonat-o până atunci pentru că mă gândisem că e doar un nou produs ”vândut” frumos.

Trenul mă ducea acasă, eu făceam glumițe despre mirosul de ceapă din vagon și aluzii la antiperspirante. Cel de lângă mine îmi făcea semne să tac, râzând. Nu că m-ar fi auzit cineva sau s-ar fi simțit cineva. Trenul dormea. La un moment dat, în fața noastră se așează un cuplu de bătrânei. Genul ăla de oameni care nu știu ce locuri au, el vorbind răspicat și hotărât, ea încercând să-l domolească ; cu pachețel de acasă. La un moment dat am simțit miros de măr tăiat în felii sub lama unui cuțit. Mi-am adus aminte de ceva din copilarie, nu știu mai însă cine (îmi) tăia felii de măr.

Era trecut de miezul nopții, dar încă nu aveam somn. Am început să citesc SONI, abandonasem ”Cutremur de timp” pentru altădată. După primele 10 pagini, mi-am zis….ce bullshit ! Comentarii aiurea, limbaj aiurea, totul prea…. ”la modă”. În afară de asta, îmi lipseau majusculele din text (la propriu) și mi se părea greu de urmărit. Cartea e lejeră de felu’ ei, dar eram în tren. Am citit vreo 80 de pagini din cele aproximativ 250. Am înțeles, un autor contemporan, un limbaj aidoma, întâmplări….hm…sau mai pe scurt, citez :” mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac și încă șase luni de trăit.” E haos în firul epic sau am mai citit și eu dezorganizat după aceea ( mai citeam câte 10 – 20 de pagini când mai apucam, așteptând pe cineva la cafea sau într-o pauză). Unele pasaje nu-și aveau rostul, altele prea descriptive. Întâmplări ”fix de lângă tine”, personaje care bântuie printre noi, și ultimele 30 de pagini cred….savuroase.

Oricum în câteva zile am terminat-o, mai exact cu vreo oră în urmă. E 5:25 dimineața și cartea mi-a trezit cheful să scriu. Da, încă mă mai gândesc dacă e reală toată treaba. Cred că într-o anumită măsură e, finalul însă prea sf. Cine știe…

Totuși…un scop cărții, în afară de cel de a te face să-ți pui întrebări referitoare la moarte sau cel comercial, ar fi să te facă să te simți mai bine. Nu ? Cred… De fapt, într-o anumită măsură, cred că de asta am și cumpărat-o. Să citesc lucruri mai triste pentru că mă simțeam tristă și ca să-mi dau mai apoi seama că n-am de fapt niciun motiv întemeiat să fiu așa. Nu cred că sunt singura, mi-a confirmat un prieten care m-a văzut citind. Ei bine, pe moment a funcționat. Cred că e o carte care se potrivește generației din care cred că fac parte, mai ales datorită modului în care a fost scrisă, dar cred că orice ”emo mai bătrîn” se poate scufunda lejer în ea.

Nu știu ce fac aici, nu vreau să scriu un review al cărții….Dar toate astea-și au rostul ca sa explic de fapt cele câteva cuvinte pe care vroiam sa le zic si eu… Mulți avem impresia că trăim drame din dragoste….și de fapt….ar trebui să căutam dragostea din drame.

Mi

Mi-ar fi plăcut să nu greşesc niciodată drumul. Şi totuşi am mers pe atâtea cărări, pe drumuri prăfuite, pe şosele găurite, pe autostrăzi ce nu se mai termină niciodată, şi nici acum nu am ajuns unde mi-aş fi dorit să fiu după atâţia ani. Poate e prea devreme să ajung, poate prea târziu pentru întoarceri; încă mai am cale lungă în faţa mea prea multe hărţi difuze.

Mi-ar fi plăcut să merg mereu desculţă, să nu mă tem unde păşesc, să calc cu încredere pe orice drum, să mă bucur mereu de atingerea ierbii, să-mi scald degetele în apă, să-mi lipesc tălpile de nisip cald, de frunze tocite şi ruginite, de un covor mare cu firele lungi şi moi în care să-mi pierd atingerile. Insă a trebuit să mă încalţ. A trebuit pentru că am dat de sticlă, de piatră, de smoală, de mărăcini, de atât de multe vorbe spinoase, de priviri înţepătoare, încât şi încălţările mi se stricau sub mucegai. M-am gândit să port şi tocuri, în speranţa că n-o să mă mai atingă nimic, dar mi se pare că sunt prea mult cu capul în nori şi prea puţin cu picioarele pe pământ. Am purtat şi bocanci, dar îmi îngreunau mersul, îmi rupeau ritmul şi-mi trăgeau în spate fiinţa firavă care răsărea din încălţările gingantice.

Mi-ar fi plăcut să ştiu şi scurtăturile, însă de fiecare dată când le aflu de la cineva ca sfat, să nu repet greşelile altora, mă găsesc într-o dispoziţie încăpăţânată de a mă da cu capul singură de orice obstacol. E o tendinţă masochistă sau pur şi simplu prostie.

In afara. de tine.

Acum...pe la colturi, prin cele mai mici crapaturi, neincrederea se infiltreaza depozitand intai mase mici naclaite de indoiala, pentru ca mai apoi sa aduca din ce in ce mai multe viituri de nesiguranta. Peretii par coscoviti sub povara unei sentinte prea grele, iar pe alocuri jupuiti si lasati fara demnitate, obligati sa-si expuna epiderma zgrunturoasa si batucita de-a lungul timpului de durere. In unele locuri se vad carpeli asemeni unor plasturi uriasi ce tin piept cu mult curaj unei rani purulente.

Daca privesti cu atentie, se pot descifra hieroglife pocite si sterse cu buretele. "Te iubesc-uri" izbite-ntr-un colt, zambete, imbratisari, speranta inghesuite intr-altul. Multe sunt sufocate de mijloc cu o linie, asa cum penita unui copil de clasa a IIa taie un cuvant scris gresit pe noul caiet dictando.

Trag in piept aerul imbacsit de o tacere apasatoare si expir cu frica: nu vreau sa deranjez.

Astept sa vad ce se intampla, dar se face din ce in ce mai intuneric in camera caci luminita palida imprastiata de bec devine din ce in ce mai slaba.As vrea sa pictez camera in cele mai frumoase culori si sa deschid ferestrele catre cel mai albastru cer. Inainte sa ies din ea.

Totusi in doi ar mai trebui sa mai fie cineva...in afara. de mine.

Durerea nu doare

*Mentiuni: draft

Nu puteam sa respir in primele zile. Apoi am facut cunostinta cu cea mai seducatoare durere de cap, care m-a ametit total. Mi-au spus ei dupa aceea cu cine am de-a face. Cea mai buna prietena a mea devenise Influenza ( o fi de prin Banat dupa numele asta). M-a placut din primul moment si tot la fel de repede m-a convins sa mergem in vacanta impreuna . Eu am sperat ca va fi o scurta vacanta.

A si fost, pentru ca mi-era prea dor de birou si m-am intors in cladirea de sticla cu tot cu prietena mea. Sincronizarea a fost perfecta, exact la timp cat sa ma cuprinda de mijloc aerul conditionat ,sa ma sugrume si sa nu mai pot respira deloc. Pentru ca ma doare.

(Asa cum am aflat mai tarziu, nu durerea doare. Durerea e trecatoare, dar nu asta doare atat de tare.)

In cateva zile am aflat ca deja eram logodita, prinsa intr-o relatie care ma tinea strans de sira spinarii si nu-mi dadea drumul decat pe o lungime de lesa. Si chiar de n-ar fi fost lesa, tot n-as fi putut sa fug de ea. M-a obligat sa ma duc in ultimul loc unde ti-ai putea dori sa fii daca ai pretui fiecare gram de sanatate: “templul sanatatii”, “atelierul medicilor”

Printre tuse inecacioasa, printre dureri inabusite si retinute printre dinti intrucat “sistemul e corupt si noi murim pe holuri”, printre indiferenta si aroganta, printre nepasare si disperare, mi-am gasit si eu locul, un loc modest din punctul meu de vedere, dar nu mi-as fi dorit nicicand ca pe acest podium sa aspir la mai mult. M-au asezat, mai mult sau mai putin impotriva vointei mele, intr-un loc ferit. Imi asteptam randul desi nu eram chiar in ordine. Asteptarea doare uneori. Depinde de relatie. Acum nu ma durea nimic. Stateam intinsa pe un pat tare, cu privirea atintita la igrasia de pe tavan. O bucata de dimensiunea unui patrat cu latura de 20cm incepuse sa se desprinda, coscovindu-se incapatanata, agatandu-se amenintatoare de suprafetele curate din jur. Stateam incercand sa-mi dau seama cum am ajuns in situatia asta. Stateam cu mainile pe piept, tinand intre degete fisa medicala si privind on continuare igrasia de pe tavan care se pregatea sa roada si din suprafetele invecinate, asa cum o boala oarecare deterioreaza organele interne.

Lumea mea se facea din ce in ce mai mica pe masura ce neonul palpaia reflectand umbre ciudate pe igrasia ce-mi devenise punct de reper. Incaperea era luminata, dar nu vedeam nimic de dupa perdele. Am auzit cum intrase inca un napastuit sa-si strige durerea si sa-si afirme teoritoriul si randul la salvare. Si ce salvare. Intr-adevar, sunt momente cand vorbe bune pot sa te ajute mai mult decat serul unei seringi reci. Dar cine mai sta sa-ti vorbeasca azi de bine, cand nu vezi decat rau in fata ochilor?

In cele din urma mi-a venit si mie randul. Aceeasi consultatie, un diagnostic ca o poezie dar cu alt autor, alta trimitere, alt salon, alt coridor, alt drum, si.... acelasi rezultat. De aceasta data, putin mai arogant. Mi-am permis sa-i deranjez cu relatia mea incordata, iar ei sunt niste oameni ocupati. Daca nu sunt de transat, nu am ce cauta acolo. Fixeaza coordonatele, lanseaza o noua ruta. Alta trimitere, at salon, alt coridor, alt drum, alt sir nesfarsit de bolnavi astepandu-si livizi sentinta.

Eu ma numaram printre norocosi intrucat aveam propriile mele garzi de corp pe care am putut sa ma sprijin. Nu stiu ce pazesc ei in timpul liber, dar pe coridoare pe mine m-au avut in grija. Am intrat si eu la rand pe masa, dupa ce neputinta si-a spus cuvantul si a dat drumul disperarii din mine. Ceilalti au vazut totul, sau au avut impresia ca vad totul. Mi-au dat verdictul, nu inainte de a-l chema din nou in consultatie pe macelarul sef: eram pur si simplu defecta, dintr-un motiv sau altul. Trebuie sa-mi iau defectele si sa mi le tratez. Pastile, injectii se gasesc . Si te scapa de bisturiu.

Si totusi pana unde se intinde durerea? Cativa centimentri, cateva verebre, cativa kilometri mai spre nord spre un alt vraci care ar putea sa detina secretul tamaduirii? Posibil. Insa durerea am vazut-o in ochi care se uitau la mine. Nu durere simteau ei, ci mila, compasiune, chestii din astea care unesc suflete la strangerea de fonduri. Nu clestele infipt in spate doare, ci cretinatatea asta de neputinta, neajutorarea asta stupida, dependenta de ceilalti atunci cand nu esti in stare sa faci cele mai firesti lucruri. Durerea nu doare in cazul asta, sau nu doare atat de tare. Insa e acolo cat sa-ti aminteasca ce mai faci, cine esti, unde ai ajuns si de ce, si sa te faca sa-ti pui intrebari peste intrebari.

A sta o saptamana imobilizat la pat are si partile sale bune? Da, in orice poti sa vezi partea buna, depinde de unde o privesti. Iar cand privesti tavanul stand in pat... vezi destule parti, si rele si bune. Ai mai mult timp cu tine insuti, cu planurile tale, dar si cu regretele, amintirile si mustrarile de constiinta. Si chiar daca uiti pe moment de starea in care te afli, e de ajuns sa te prinda bine un junghi sau pur si simplu, asteptand sa ti se faca injectia in una din camerele de garda ale serviciului de ambulanta, sa simti ca miroase a urina. De ce numai in momente critice ajungem sa realizam cat inseamna lucrurile simple care ne implinesc viata? Ajungem sa consideram anumite beneficii sau gesturi ca fiind normale, le banalizam, consideram ca ni se cuvin, si poate ca nu e gresit, dar cum poti sa te mai bucuri mai apoi de ele daca nici nu le vezi? Cautam alte provocari si ne deprimam din cauza ca ne plictisim. Pe de alta parte poate parea normal sa ne dam seama de valoarea unui lucru exact atunci cand ne lipseste. Daca nu te confrunti cu o situatie concreta in care acel bun isi poate exprima valoarea, potentialul la maxim, de ce ai fi obligat sa-i afirmi valoarea, doar asa, in teorie? Se aplica si in relatii? De cele mai multe ori afirmam “valori” doar in teorie, si realizam adevaruri in momente critice.

Am divagat, ultimele doua paragrafe se doresc a fi puse pe seama tratamentului cu calmante. Revenind, sunt inca in pat cu fata la tavan, astept sa treaca noaptea pentru a privi tavanul in lumina zilei. Glumesc, evident. Am insomnii, dar mi-as dori sa pot dormi. Poate ca maine o sa ma pot ridica din pat.

IAM

Sunt...bolnava.

Tic-tac...tic-tac...

Ploua cu stropi mari ce faceau cerculete mari in fiecare balta, mai mica sau mai mare. La un coltz de bloc, unde asfaltul era acoperit de praf imbibat in stropii stropilor de ploaie, cele doua se intalnira. Exact la coltz. Doua perechi de ochi se intalnira cu greu. Isi aruncau priviri plouate prin coltul ochilor. La vremea lor erau frumoase foc. O perioada de timp au fost prietene, stateau una langa cealalta pe podium. Apoi rivale. Se certau pe rochite, pieptane, clamitze, funditze, chestii din astea specifice fetelor cu fitze (offtopic citat Parazitii: "ce rime de cacat ai in tine").

Timpul a trecut si au imbatranit.Nu s-a mai uitat nimeni la ele, au fost uitate, au uitat si ele cine sunt.

Astazi ploua. De dimineata, norii s-au hotarat sa joace putin counterstrike. De dimineata li s-a hotarat si lor soarta. Amandoua au fost date afara, aruncate-n strada. Vesmintele lor miroseau a vremuri apuse, indicau o moda ce ar putea sa reinvie candva in colectiile unui designer gay. Vremea era trista, iar ele, precum soarele, erau resemnate. Tineau ochii deschisi. Tinandu-si respiratia numarau picaturile. Din sufletele lor probabil. Tic-tac...tic-tac...tic-tac...La fiecare bataie a inimii, viata se scurge cate un pic, iar timpul nu te asteapta ca tu sa traiesti fiecare clipa. Cele doua parasite cu parul ondulat inca asteptau printul pe cal alb sa le salveze. Abandonate (ca si cum amintirile unei copilarii nefericite le poti sterge repede cu buretele). Un sfarsit nefericit pentru doua papusi candva fericite. Uite d-aia m-am jucat eu mai mult cu masinutele cand eram mica.