Ce mică-i lumea!

Nu poți să te-ntâlnești cu cineva și să zici ceva de una de alta, de unul de altul fără să nu ajungi la aceeași concluzie: ce mică-i lumea! Nici nu poți să mai bârfești pe careva că sigur unul dintre cei de la masă îl cunoaște! Internetul ne-a MĂRIT orizonturile și ne-a ștampilat apoi în scârbă pe fiecare în parte cu expresia menționată cu câteva cuvinte în urmă. 

Și, mai nou, odata cu revoluția socială toți sunt prieteni. Nu mai auzi pe nicăieri povești despre întâlnirea a două persoane, de același gen sau de sex diferit, la un bairam într-un apartament, în autobuz în drum spre muncă, la o petrecere la munte sau la o amărâtă de bere. Nu! Toți sunt prieteni de pe facebook! Pe bune?

Chiar nu vă simțiți singuri cu atâția prieteni pe facebook?

(Dis)Connecting people!

   
      

"- Bine, ne vedem diseară la 7! "      

      

Şi făceai tot posibilul ca-n seara respectivă, la ora 7 fix, să fii la locul cu pricina, pentru întâlnire, indiferent de natura acesteia. Ştiai că cealaltă persoană te va aştepta, ştiai că nu e frumos să întârzii,  ştiai că trebuie să-ţi organizezi timpul,  ştiai că trebuie să te grăbeşti! Nu-ţi puteai permite să întârzii mai mult de 15 minute pentru că nu ai mai fi găsit pe nimeni la locul întâlnirii, pentru că ţi-ai fi pierdut timpul, pentru că ai fi primit cadou o etichetă frumoasă cu mesajul “neserios”. Asta dacă te-ar mai fi căutat cineva înapoi.

Acum se pare că mulţi dintre noi nu mai ştiu. Nu mai ştiu să respecte o oră, un deadline, o promisiune. E mai uşor să dai un telefon şi să amâni. Sau mai e varianta prin care trimiţi un sms şi scapi mai repede.

Şi uite-aşa, uneori, telefonul se transformă în tasta DELETE. Ce se spune faţă-n faţă, cuvintele care trec reciproc de pe buze, entuziasmul care se revarsă în priviri, siguranţa că se respectă planul stabilit, totul moare după primul ton de apel, în cazul fericit, sau printre literele seci ale ecranului într-un caz mai puţin fericit. “Scuze, a intervenit ceva. Ne vedem altădată”. (variantă uneori adevărată şi utilă, alteori o invenţie prefăcută). 
  

Primul telefon pe care mi l-am luat a fost un Nokia 3210 la o vârstă la care chiar nu aveam nevoie de aşa ceva. ‘Connecting people’ they say. Habar n-aveam cât de disconnected aveam să fiu, alături de alţii la fel de dezaxaţi şi incapabili să nu aibă telefonul în apropiere, capabili să se întoarcă acasă pentru că şi l-au uitat.

Am 3 telefoane. Nu că aş fi o persoană foarte căutată. Cred că nici n-aş avea nevoie de telefon dacă mă încăpăţânez într-o zi. Cred că mai degrabă aş utiliza Poşta Română în urma experienţelor neplăcute cu o companie portocalie. Şi totuşi abuzez şi mă las abuzată de “tehnologie”, dorindu-mi, şi frustrandu-mă în acelaşi timp, ca lucrurile să fie la fel de simple ca atunci când eram mică.  

Aş vrea să consumăm mai puţine minute cu un dispozitiv la ureche, şi să ne şoptim în mod real gânduri, sentimente, dorinţe. Aş vrea să ne tocim mai puţin degetele încropind un sms, şi să ne atingem sufletele prin epidermă. Aş vrea să  ne întâlnim mai des să vorbim, nu doar să vorbim despre când ne întâlnim.

Canistra cu fericire

Nu e nici prinţ, nici cerşetor. La prima vedere pare chiar banal. Iese în evidenţă însă, aşa cum îşi poartă un cocoşat greutatea privirilor, prin ditamai canistra ce-o poartă cu el. Nu e nici nouă, nici veche, nici urâtă, nici frumoasă, dar e roasă de timp, de drumuri, de oameni.

A văzut multe canistra asta, şi mulţi şi multe au văzut-o pe ea. La început o ţinea în mână, apoi şi-a legat-o cu o bretea peste umăr. Pe oriunde trecea, pe unde trăia, cu cine făcea schimb de înţelesuri, în ochii oricui se oglindea, îşi dorea un singur lucru:

O picătură de fericire.

Nu cerea niciodată în mod expres aşa ceva. Se subînţelegea uneori din patima discursurilor sale, se citea în ochii săi, se simţea în gustul buzelor sale, în emoţia atingerilor, în şoapte, în linişte, în absenţa lui. Şi cine înţelegea, şi chiar şi cine nu înţelegea, îi oferea, fără să-şi dea seama, câte o picătură de fericire, pe care el o înhăţa ca un drogat în faţa dozei. O înhăţa fără să o consume, fără să o trăiască, fără să-i simtă savoarea, ci doar o închidea în canistra lui. Păstra fiecare picătură  pentru zilele rele ce aveau să vină; aştepta momentul în care canistra s-ar fi umplut şi ar fi putut să guste cu nesaţ până când s-ar fi îmbătat de fericire.

Oamenii îi atingeau sufletul şi picăturile curgeau, curgeau încet şi timpul o dată cu ele. Iar el....el tânjea tot mai mult după picături de fericire, strângându-le, păstrându-le, ascunzându-le de alţii...şi de el însuşi. Canistra se făcea din ce în ce mai grea, iar el era din ce în ce mai obosit, căutând bezmetic picături de fericire. Niciuna dintre toate aceste picături, luate picătură cu picătură, nu-i era de ajuns, nu l-ar fi putut satisface pe deplin. Lacom tânjea după fericirea deplină, dement se epuiza în umplerea canistrei.

Dar ....când se umple paharu’, dă pe dinafară; iar o canistră cu fericire poate deveni o canistra cu lacrimi.  

P.S. "I just sit there, and let the thoughts flood and I remind myself it's all right, it's all good, it's all love, it's not though cuz there's a kink in the armor, a pot hole I'm sinkin' in, the more I think of the drama" ( Sage Francis - Water Line )

Viata e un joc de poker

 

Prima dată când faci cunoştinţă cu cărtile de joc eşti fascinat; e şi normal, în copilărie totul ţi se pare fascinant şi totul pare un joc de care nu te-ai sătura niciodată. Începi cu macaua, te rogi să nu pici popa prostu’, începi să-ţi exersezi limbajul trupului jucând kems, o arzi mai periculos la killer. Te bucură interacţiunea, emoţiile, riscul, zâmbetele celorlalţi, nu contează ce pierzi, ce câştigi, faci parte dintr-un grup, eşti printre prieteni, rişti doar de dragul jocului.

Trece timpul şi vrei să înveţi mai multe jocuri, unele deja te plictisesc, unele ţi se par prea copilăroase, altele te-ar putea face mai serios. Începi să înveţi strategii, să disimulezi, să te gândeşti care va fi următoarea ta mişcare, să gândeşti înainte de a spune ceva, să analizezi, pe tine şi pe ceilalţi, să te cunosti şi să te cenzurezi, să-i citeşti pe ceilalţi dintr-o privire, o mişcare a mâinilor, dintr-o expresie, dintr-un ton al vocii.

Aşa e şi viaţa, un joc de poker ale cărui reguli le ştii în mare, dar pe care trebuie să le practici ca să le stăpâneşti; cu diverse ocazii, cu diverşi oameni, în diferite momente ale vieţii. Întâi te uiţi la alţii cum joacă, încerci să furi meserie, trucuri, încerci să înveţi din greşelile lor, din victoriile lor, şi-ncepi să-ţi doreşti să joci şi tu, să pariezi, să rişti şi să câştigi.

 “Însă jocul de cărţi era prin natura sa un joc al măştilor cu ajutorul cărora obţineai un loc la masă. (…) Totul era matematică violentă, o piatră pe inimă, noroc, şi şansa unei eventuale cărţi care să te poarte către destinul tău.” ( Michael Ondaatje, “Divisadero”, p. 41).

 Nu te poţi aşeza la orice masă, nu poţi juca oricând, cu oricine. Trebuie să creşti, mai întâi trebuie să înveţi să simţi fiecare carte, s-o trăieşti, să-i cunosti feţele, textura, iluziile, dezamăgirile şi salvarea pe care o poate purta. Un pahet întreg de cărţi pe care nu-l poţi cunoaşte într-o săptămână, o lună, un an. În timp, ajungi să ştii cum să-l tai, cum să-l amesteci, cum să-l ţii în mână fără să ţi se amestece grosolan, fără să-l scapi. Începi să-ţi intri în mână, să ştii ce ai de facut, cum să-ţi foloseşti experienţele anterioare pentru a deveni mai bun, mai puternic, mai sigur pe tine.

Începi să joci cu cei care-ţi seamămă, cu cei care sunt pe acelaşi nivel, cu cei cărora le poţi ghici experienţele, gândurile, sentimentele, cu cei în care te poţi regăsi. Cu timpul acumulezi şi poţi avansa, te poţi avânta spre alte cercuri, la alte mese, cu alt tip de jucători.

Toţi suntem jucători în acest joc numit viaţă. Cu toţii dorim să câştigăm ceva, cu toţii pariem şi riscăm. Ne separă experienţele, strategiile personale, măştile pe care le purtăm, gândurile pe care le ascundem, sentimentele pe care le afişăm sau le cenzurăm. Dar jucăm poker în fiecare zi, amatori sau profesionişti, fără să ştim care e miza adevarată, dar spre care tindem neîncetat. Micile victorii ne confirmă valoarea, ne validează strategiile, ne încurajează; eşecul ne surprinde, ne zdrobeşte, ne mutilează, ne schimbă, ne enervează, ne motivează, ne face mai puternici sau nu. Însă avem mereu şansa de a ne lua revanşa în următoarea partidă, în următorul joc, în următoarea zi. În acest joc supravietuieşti doar dacă te perfecţionezi, câştigi doar dacă nu te laşi, doar dacă te autodepăşeşti, doar dacă devii mai bun, mai rapid, mai atent, mai inteligent. Jonglezi cu diverse arme, cu alte mecanise de apărare, cu sentimente contrare, cu alternative absurde, până când primeşti cartea care îţi dă o mână decentă, poate bună, poate câştigatoare. Culmea e ca poţi să câştigi fără să ai nimic în mână, doar tărie de caracter, răbdare, echilibru, poate o mască impenetrabilă sau o doză de nebunie. Nici nu contează dacă ai să câştigi partida, jocul. Contează ce rămâne în tine şi ce se transformă, ce se îmbunătăţeşte, ce dispare, ce descoperi.

La urma urmei poţi fi jucătorul perfect în acest joc imperfect al vieţii! Iar regulile…sunt făcute uneori pentru a fi încălcate, sau….depăşite…

Si despre altele

Pentru ca au înnebunit salcâmii, pentru ca trec batalioane române Carpaţii,
pentru că undeva-n Balcani există un trandafir de la Moldova,
pentru că aşa-i românul în locul potrivit.

De ce iubesc România? Probabil ca în fiecare zi pot să găsesc motive să n-o iubesc, să o alung din sufletul meu ca pe o rudă îndepărtată cu care mi-ar fi ruşine în public. Dar dacă mă gândesc mai bine, România nu mi-a făcut nimic, nu e vinovată de nimic, aşa că de ce să mă alătur celor pregătiţi s-o răstignească în orice clipă?

România e mai frumoasă decât orice altă ţară, e frumoasă chiar şi-n “urâţenia” ei rurală şi înapoiată; acolo e chiar mai frumoasă, şi mai liberă, şi mai bună la suflet decât orice alt loc de pe planeta asta sugrumat de “evoluţia tehnologică”. România mea are o inimă bună, are loc la ea în suflet pentru oricine, oricât de mult i-ar fi greşit. Şi nu puţini au fost cei care au dezamăgit-o, dar nici puţini nu sunt cei care i-au făcut cinste. Sunt mai buni, mai deştepţi, mai corecţi, mai sinceri şi mai români decât alţii. Pentru ei iubesc România. Pentru că datorită lor am putut să hoinăresc pe uliţa copilăriei alături de cireşari, pentru că fiind băiet păduri cutreieram, ştiind că sub cerul înstelat sunt liber, am lumea la picioare, pot fi oricine, pot fi Luceafărul,  Ştefan cel Mare, Neghiniţă, Prâslea cel voinic, sau poate un Hagi sau Ilie Năstase.

România mea de azi nu trebuie să uite cât de bună e şi cât de minunată poate fi, chiar dacă uneori pare că e o ţară a minunilor, în care absolut totul se poate întâmpla, cu bune şi rele. Este o ţară surpinzătoare, un amestec impresionant de contraste, de emoţii, de poveşti, de comedii şi drame, de munţi şi câmpii revărsate prin Deltă într-o Mare Neagră; trăim într-adevăr pe un picior de plai, pe-o gură de Rai, într-o suită de întâmplări care se repetă în diverse moduri, cu un domnul Goe mereu prezent, fie că are bască sau maşină luxoasă şi telefon mobil, cu o politică zdruncinată la fiecare scrisoare pierdută, sau cu domnişori şi cuconiţe care nu ştiu pe ce lume se află. România mea e atât de surprinzătoare, e atât de colorată, e atât de primitoare chiar şi când are lacrimi în ochi. E singurul loc din lume în care se întâlnesc atât de multe minuni; gândeşte-te la câteva dintre ele doar: Cimitirul vesel, Coloana Infinitului, Casa poporului, Albastru de Voroneţ, chiar şi delicioasele poale-n brâu sunt doar ale noastre, şi nimeni, niciodată nu va putea să ne imite, să ne fure adn-ul, să ne sufoce esenţa de a fi copiii acestor meleaguri.

România nu poate fi strânsă în câteva rânduri, nici măcar în câteva sute de cărţi. Chiar dacă poate părea un basm pus în scenă de actori care nu-şi cunosc replicile, România trebuie amintită, trebuie iubită ca şi cum ar fi cea mai bună prietenă, trebuie trăită în fiecare clipă ca pe o aventură. Bucură-te de ea, zâmbeşte-i chiar şi când o vezi urîtă, înţelege-o, admir-o, ajut-o să fie aşa cum îţi doreşti.

România suntem noi, fiecare dintre noi. Cum aş putea să nu iubesc România?

- Te iubesc! - Dar nu ți-am cerut asta!

Am reușit să scap de nopțile în care nu puteam să adorm din cauză că prea multe gânduri mă întorceau de pe o parte pe alta, sau îmi țineau pleoapele departe una de cealaltă ca niște scobitori cu grijă plasate. Culmea e că nu doare, doar te macină. Și cu fiecare mână cu care încerci să le alungi, cu atât se agață de tine mai rău, și de adâncești în ele ca în niște nisipuri mișcătoare. Ajungi să-ți zici ”Nu te mai gândi! Nu te mai gândi!”, numeri oi, capre, alte vietăți, whatever și...nimic. Te adâncești mai rău. Bagi un film, te uiți pe geam, citești ceva, doar să-ți distragă atenția, dar cu greu ajungi la perfomanța de a reuși să nu găsești în ceva câte o asemănare, câte un semn revelator, câte un ”adevăr” care subliniază esența trăirii tale de moment. Și te gândești, uite...cineva care înțelege.

Citeam....<<”Cum poți suporta asa?” am întrebat-o pentru a nu știu câta oară, îngrijorată. ”Nu-ți dai seama că-ți face rău?” Știam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mână cu lehamite. Se spune că atunci când iubești fără speranță faci până și lucruri care-ți calcă demnitatea în picioare. [.......] .....există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sunt prea preocupați de persoana lor și nu le pasă nicio clipă din existența lor searbădă că cei de lângă ei s-ar putea simți folosiți, manipulați....>>. (Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 12).......și mă gândeam, ce stupid. Încerc să-mi distrag atenția și tot dau peste rânduri care sar să-mi scoată ochii cum că uite! Vezi? Universul conspiră ca tu să te trezești! (aiurea, eu de fapt vroiam doar să dorm...). Ideea e următoarea, unde punem punct atunci când știm că iubim și în același timp ne face rău? De ce unii oameni se încăpățânează într-un elan masochist să se convingă că modul în care iubesc ei, și nici măcar, faptul că ei iubesc, este corect și cel mai bun lucru care i se poate întâmpla celeilalte persoane. Fiecare iubește și este iubit în propriul fel, într-un mod unic, aparte, care face din sentimentul ăsta ceva special. Cu toții urâm la fel, într-o intensitate mai mică sau mai mare, cu o clară direcție distructivă. Dar iubim....aparte. E un criteriu care ne individualizează. Și totuși mereu îi căutăm pe cei care pot să iubească la fel ca noi. De ce? Ca să ne confirmăm faptul că modul în care iubim are sens, e corect și justificat. Nu căutăm oameni care să ne semene, ci oameni care să ne iubească la fel.

Câte dispute nu pornesc de la ”Nu mă iubești la fel de mult!” ? De fapt, nu suntem mulțumiți că iubim sau că suntem iubiți (orice ar însemna asta), ci că nu primim la fel de mult pe cât oferim. Și atunci cum rămâne cu....iubirea care înseamnă să iubești fără să aștepți ceva în schimb? Mai există așa ceva? Există în mod cert la începuturile unei relații, dar când trocul e disproporționat, începi să resimți lipsa proviziilor, iar propriul aliat în viața în doi începe să-ți devină cel mai periculos inamic. <<"Afirm că, atunci când cuplurile se ceartă, n-o fac pentru bani, sex sau putere. Ceea ce vor ele să spună cu adevărat este: „Tu nu-mi ajungi!”>> ( Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, p. 102). Nu ne ajunge faptul că în existența noastră există cineva, cu bune, cu rele, cum o fi. Vrem mai mult. Și începem să cerem, subtil sau direct. Cerem atenție, cerem confirmări, cerem dovezi, cerem surprize, cerem schimbări, cerem fără glas, cerem fără cuvinte, cerem din priviri, cerem din suflet, cerem din durere, cerem din egoism, cerem lipsiți de rațiune, cerem! cerem! cerem! și nu mai știm decât să cerem.... Devenim niște simpli cerșetori care nu mai trezesc niciun sentiment de dragoste.... cel mult, mila, obligație, repulsie sau indiferență. Iar toate lucrurile pe care le-am facut la un moment dat neașteptând nimic în schimb devin arme în războiul cu noul inamic, sub formă de reproșuri. Iar fostul aliat nu poate să se apere decât zicând....”Eu nu ți-am cerut asta!”. De fapt, nimeni nu cere nimic pe timp de pace, e o atmosferă liniștită în care fiecare pune în comun ce are, contribuie câte puțin cu puținul pe care îl are. Nu facem asta conștienți, și ne face plăcere. Dar inconștienți ne așteptăm ca ”faptele noastre bune” să ne ducă în Paradis. Poate în urma Judecății de Apoi, dar în niciun caz în viața asta.

P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)

După ce am citit despre cum e să mori….

Am început să descifrez rândurile cărții în drum spre ”acasă”, deși tocmai fusesem acasă. Asta le-am spus și alor mei, că mai bine nu veneam și că mă duc acasă. Nu știu de când a devenit Bucureștiul un loc pe care să-l pot numi acasă, dar de fiecare dată când mă aflu aici sau acolo, și fac referire la celălalt loc, îi spun ”acasă”. Un tren trist, o noapte tristă, oameni triști. O carte tristă era perfectă. Am fost curioasă în privința cărții de când am văzut trailer-ul pe net ; inițial vroiam să văd what’s all the fuss about întrucât s-a discutat destul de mult pe bloguri ; are chiar și un blog cartea (încă nu l-am cercetat), dar mi s-a părut draguț faptul că s-a făcut un trailer. Era interesantă mișcarea și chiar și filmulețul cu pricina.

Am cumpărat cartea într-o seară, de la Diverta, din mall-ul lângă care lucrez. Fusese o nouă ”raită pe la cărți și cheltuit 2 milioane ”, de data asta însă încercând să consum timpul pe care-l aveam de așteptat până la ”popasul” la suc cu doi colegi. Doi prieteni de fapt, unul mai apropiat decât celălalt. De fapt. Nu mai căutam în mod special cărți despre publicitate, marketing, etc. Ultima dată mi se agățase de degete Pădurea Norvegiană, ”îngrijită” de Haruki Murakami. O citisem lejer, îmbătată de detalii și amuzându-mă pe alocuri. De data asta s-a agățat SONI de mine. O mai văzusem pe rafturi, dar am abandonat-o până atunci pentru că mă gândisem că e doar un nou produs ”vândut” frumos.

Trenul mă ducea acasă, eu făceam glumițe despre mirosul de ceapă din vagon și aluzii la antiperspirante. Cel de lângă mine îmi făcea semne să tac, râzând. Nu că m-ar fi auzit cineva sau s-ar fi simțit cineva. Trenul dormea. La un moment dat, în fața noastră se așează un cuplu de bătrânei. Genul ăla de oameni care nu știu ce locuri au, el vorbind răspicat și hotărât, ea încercând să-l domolească ; cu pachețel de acasă. La un moment dat am simțit miros de măr tăiat în felii sub lama unui cuțit. Mi-am adus aminte de ceva din copilarie, nu știu mai însă cine (îmi) tăia felii de măr.

Era trecut de miezul nopții, dar încă nu aveam somn. Am început să citesc SONI, abandonasem ”Cutremur de timp” pentru altădată. După primele 10 pagini, mi-am zis….ce bullshit ! Comentarii aiurea, limbaj aiurea, totul prea…. ”la modă”. În afară de asta, îmi lipseau majusculele din text (la propriu) și mi se părea greu de urmărit. Cartea e lejeră de felu’ ei, dar eram în tren. Am citit vreo 80 de pagini din cele aproximativ 250. Am înțeles, un autor contemporan, un limbaj aidoma, întâmplări….hm…sau mai pe scurt, citez :” mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac și încă șase luni de trăit.” E haos în firul epic sau am mai citit și eu dezorganizat după aceea ( mai citeam câte 10 – 20 de pagini când mai apucam, așteptând pe cineva la cafea sau într-o pauză). Unele pasaje nu-și aveau rostul, altele prea descriptive. Întâmplări ”fix de lângă tine”, personaje care bântuie printre noi, și ultimele 30 de pagini cred….savuroase.

Oricum în câteva zile am terminat-o, mai exact cu vreo oră în urmă. E 5:25 dimineața și cartea mi-a trezit cheful să scriu. Da, încă mă mai gândesc dacă e reală toată treaba. Cred că într-o anumită măsură e, finalul însă prea sf. Cine știe…

Totuși…un scop cărții, în afară de cel de a te face să-ți pui întrebări referitoare la moarte sau cel comercial, ar fi să te facă să te simți mai bine. Nu ? Cred… De fapt, într-o anumită măsură, cred că de asta am și cumpărat-o. Să citesc lucruri mai triste pentru că mă simțeam tristă și ca să-mi dau mai apoi seama că n-am de fapt niciun motiv întemeiat să fiu așa. Nu cred că sunt singura, mi-a confirmat un prieten care m-a văzut citind. Ei bine, pe moment a funcționat. Cred că e o carte care se potrivește generației din care cred că fac parte, mai ales datorită modului în care a fost scrisă, dar cred că orice ”emo mai bătrîn” se poate scufunda lejer în ea.

Nu știu ce fac aici, nu vreau să scriu un review al cărții….Dar toate astea-și au rostul ca sa explic de fapt cele câteva cuvinte pe care vroiam sa le zic si eu… Mulți avem impresia că trăim drame din dragoste….și de fapt….ar trebui să căutam dragostea din drame.

Mi

Mi-ar fi plăcut să nu greşesc niciodată drumul. Şi totuşi am mers pe atâtea cărări, pe drumuri prăfuite, pe şosele găurite, pe autostrăzi ce nu se mai termină niciodată, şi nici acum nu am ajuns unde mi-aş fi dorit să fiu după atâţia ani. Poate e prea devreme să ajung, poate prea târziu pentru întoarceri; încă mai am cale lungă în faţa mea prea multe hărţi difuze.

Mi-ar fi plăcut să merg mereu desculţă, să nu mă tem unde păşesc, să calc cu încredere pe orice drum, să mă bucur mereu de atingerea ierbii, să-mi scald degetele în apă, să-mi lipesc tălpile de nisip cald, de frunze tocite şi ruginite, de un covor mare cu firele lungi şi moi în care să-mi pierd atingerile. Insă a trebuit să mă încalţ. A trebuit pentru că am dat de sticlă, de piatră, de smoală, de mărăcini, de atât de multe vorbe spinoase, de priviri înţepătoare, încât şi încălţările mi se stricau sub mucegai. M-am gândit să port şi tocuri, în speranţa că n-o să mă mai atingă nimic, dar mi se pare că sunt prea mult cu capul în nori şi prea puţin cu picioarele pe pământ. Am purtat şi bocanci, dar îmi îngreunau mersul, îmi rupeau ritmul şi-mi trăgeau în spate fiinţa firavă care răsărea din încălţările gingantice.

Mi-ar fi plăcut să ştiu şi scurtăturile, însă de fiecare dată când le aflu de la cineva ca sfat, să nu repet greşelile altora, mă găsesc într-o dispoziţie încăpăţânată de a mă da cu capul singură de orice obstacol. E o tendinţă masochistă sau pur şi simplu prostie.