*Mentiuni: draft
Nu puteam sa respir in primele zile. Apoi am facut cunostinta cu cea mai seducatoare durere de cap, care m-a ametit total. Mi-au spus ei dupa aceea cu cine am de-a face. Cea mai buna prietena a mea devenise Influenza ( o fi de prin Banat dupa numele asta). M-a placut din primul moment si tot la fel de repede m-a convins sa mergem in vacanta impreuna . Eu am sperat ca va fi o scurta vacanta.
A si fost, pentru ca mi-era prea dor de birou si m-am intors in cladirea de sticla cu tot cu prietena mea. Sincronizarea a fost perfecta, exact la timp cat sa ma cuprinda de mijloc aerul conditionat ,sa ma sugrume si sa nu mai pot respira deloc. Pentru ca ma doare.
(Asa cum am aflat mai tarziu, nu durerea doare. Durerea e trecatoare, dar nu asta doare atat de tare.)
In cateva zile am aflat ca deja eram logodita, prinsa intr-o relatie care ma tinea strans de sira spinarii si nu-mi dadea drumul decat pe o lungime de lesa. Si chiar de n-ar fi fost lesa, tot n-as fi putut sa fug de ea. M-a obligat sa ma duc in ultimul loc unde ti-ai putea dori sa fii daca ai pretui fiecare gram de sanatate: “templul sanatatii”, “atelierul medicilor”
Printre tuse inecacioasa, printre dureri inabusite si retinute printre dinti intrucat “sistemul e corupt si noi murim pe holuri”, printre indiferenta si aroganta, printre nepasare si disperare, mi-am gasit si eu locul, un loc modest din punctul meu de vedere, dar nu mi-as fi dorit nicicand ca pe acest podium sa aspir la mai mult. M-au asezat, mai mult sau mai putin impotriva vointei mele, intr-un loc ferit. Imi asteptam randul desi nu eram chiar in ordine. Asteptarea doare uneori. Depinde de relatie. Acum nu ma durea nimic. Stateam intinsa pe un pat tare, cu privirea atintita la igrasia de pe tavan. O bucata de dimensiunea unui patrat cu latura de 20cm incepuse sa se desprinda, coscovindu-se incapatanata, agatandu-se amenintatoare de suprafetele curate din jur. Stateam incercand sa-mi dau seama cum am ajuns in situatia asta. Stateam cu mainile pe piept, tinand intre degete fisa medicala si privind on continuare igrasia de pe tavan care se pregatea sa roada si din suprafetele invecinate, asa cum o boala oarecare deterioreaza organele interne.
Lumea mea se facea din ce in ce mai mica pe masura ce neonul palpaia reflectand umbre ciudate pe igrasia ce-mi devenise punct de reper. Incaperea era luminata, dar nu vedeam nimic de dupa perdele. Am auzit cum intrase inca un napastuit sa-si strige durerea si sa-si afirme teoritoriul si randul la salvare. Si ce salvare. Intr-adevar, sunt momente cand vorbe bune pot sa te ajute mai mult decat serul unei seringi reci. Dar cine mai sta sa-ti vorbeasca azi de bine, cand nu vezi decat rau in fata ochilor?
In cele din urma mi-a venit si mie randul. Aceeasi consultatie, un diagnostic ca o poezie dar cu alt autor, alta trimitere, alt salon, alt coridor, alt drum, si.... acelasi rezultat. De aceasta data, putin mai arogant. Mi-am permis sa-i deranjez cu relatia mea incordata, iar ei sunt niste oameni ocupati. Daca nu sunt de transat, nu am ce cauta acolo. Fixeaza coordonatele, lanseaza o noua ruta. Alta trimitere, at salon, alt coridor, alt drum, alt sir nesfarsit de bolnavi astepandu-si livizi sentinta.
Eu ma numaram printre norocosi intrucat aveam propriile mele garzi de corp pe care am putut sa ma sprijin. Nu stiu ce pazesc ei in timpul liber, dar pe coridoare pe mine m-au avut in grija. Am intrat si eu la rand pe masa, dupa ce neputinta si-a spus cuvantul si a dat drumul disperarii din mine. Ceilalti au vazut totul, sau au avut impresia ca vad totul. Mi-au dat verdictul, nu inainte de a-l chema din nou in consultatie pe macelarul sef: eram pur si simplu defecta, dintr-un motiv sau altul. Trebuie sa-mi iau defectele si sa mi le tratez. Pastile, injectii se gasesc . Si te scapa de bisturiu.
Si totusi pana unde se intinde durerea? Cativa centimentri, cateva verebre, cativa kilometri mai spre nord spre un alt vraci care ar putea sa detina secretul tamaduirii? Posibil. Insa durerea am vazut-o in ochi care se uitau la mine. Nu durere simteau ei, ci mila, compasiune, chestii din astea care unesc suflete la strangerea de fonduri. Nu clestele infipt in spate doare, ci cretinatatea asta de neputinta, neajutorarea asta stupida, dependenta de ceilalti atunci cand nu esti in stare sa faci cele mai firesti lucruri. Durerea nu doare in cazul asta, sau nu doare atat de tare. Insa e acolo cat sa-ti aminteasca ce mai faci, cine esti, unde ai ajuns si de ce, si sa te faca sa-ti pui intrebari peste intrebari.
A sta o saptamana imobilizat la pat are si partile sale bune? Da, in orice poti sa vezi partea buna, depinde de unde o privesti. Iar cand privesti tavanul stand in pat... vezi destule parti, si rele si bune. Ai mai mult timp cu tine insuti, cu planurile tale, dar si cu regretele, amintirile si mustrarile de constiinta. Si chiar daca uiti pe moment de starea in care te afli, e de ajuns sa te prinda bine un junghi sau pur si simplu, asteptand sa ti se faca injectia in una din camerele de garda ale serviciului de ambulanta, sa simti ca miroase a urina. De ce numai in momente critice ajungem sa realizam cat inseamna lucrurile simple care ne implinesc viata? Ajungem sa consideram anumite beneficii sau gesturi ca fiind normale, le banalizam, consideram ca ni se cuvin, si poate ca nu e gresit, dar cum poti sa te mai bucuri mai apoi de ele daca nici nu le vezi? Cautam alte provocari si ne deprimam din cauza ca ne plictisim. Pe de alta parte poate parea normal sa ne dam seama de valoarea unui lucru exact atunci cand ne lipseste. Daca nu te confrunti cu o situatie concreta in care acel bun isi poate exprima valoarea, potentialul la maxim, de ce ai fi obligat sa-i afirmi valoarea, doar asa, in teorie? Se aplica si in relatii? De cele mai multe ori afirmam “valori” doar in teorie, si realizam adevaruri in momente critice.
Am divagat, ultimele doua paragrafe se doresc a fi puse pe seama tratamentului cu calmante. Revenind, sunt inca in pat cu fata la tavan, astept sa treaca noaptea pentru a privi tavanul in lumina zilei. Glumesc, evident. Am insomnii, dar mi-as dori sa pot dormi. Poate ca maine o sa ma pot ridica din pat.
