(Dis)Connecting people!

   
      

"- Bine, ne vedem diseară la 7! "      

      

Şi făceai tot posibilul ca-n seara respectivă, la ora 7 fix, să fii la locul cu pricina, pentru întâlnire, indiferent de natura acesteia. Ştiai că cealaltă persoană te va aştepta, ştiai că nu e frumos să întârzii,  ştiai că trebuie să-ţi organizezi timpul,  ştiai că trebuie să te grăbeşti! Nu-ţi puteai permite să întârzii mai mult de 15 minute pentru că nu ai mai fi găsit pe nimeni la locul întâlnirii, pentru că ţi-ai fi pierdut timpul, pentru că ai fi primit cadou o etichetă frumoasă cu mesajul “neserios”. Asta dacă te-ar mai fi căutat cineva înapoi.

Acum se pare că mulţi dintre noi nu mai ştiu. Nu mai ştiu să respecte o oră, un deadline, o promisiune. E mai uşor să dai un telefon şi să amâni. Sau mai e varianta prin care trimiţi un sms şi scapi mai repede.

Şi uite-aşa, uneori, telefonul se transformă în tasta DELETE. Ce se spune faţă-n faţă, cuvintele care trec reciproc de pe buze, entuziasmul care se revarsă în priviri, siguranţa că se respectă planul stabilit, totul moare după primul ton de apel, în cazul fericit, sau printre literele seci ale ecranului într-un caz mai puţin fericit. “Scuze, a intervenit ceva. Ne vedem altădată”. (variantă uneori adevărată şi utilă, alteori o invenţie prefăcută). 
  

Primul telefon pe care mi l-am luat a fost un Nokia 3210 la o vârstă la care chiar nu aveam nevoie de aşa ceva. ‘Connecting people’ they say. Habar n-aveam cât de disconnected aveam să fiu, alături de alţii la fel de dezaxaţi şi incapabili să nu aibă telefonul în apropiere, capabili să se întoarcă acasă pentru că şi l-au uitat.

Am 3 telefoane. Nu că aş fi o persoană foarte căutată. Cred că nici n-aş avea nevoie de telefon dacă mă încăpăţânez într-o zi. Cred că mai degrabă aş utiliza Poşta Română în urma experienţelor neplăcute cu o companie portocalie. Şi totuşi abuzez şi mă las abuzată de “tehnologie”, dorindu-mi, şi frustrandu-mă în acelaşi timp, ca lucrurile să fie la fel de simple ca atunci când eram mică.  

Aş vrea să consumăm mai puţine minute cu un dispozitiv la ureche, şi să ne şoptim în mod real gânduri, sentimente, dorinţe. Aş vrea să ne tocim mai puţin degetele încropind un sms, şi să ne atingem sufletele prin epidermă. Aş vrea să  ne întâlnim mai des să vorbim, nu doar să vorbim despre când ne întâlnim.

Canistra cu fericire

Nu e nici prinţ, nici cerşetor. La prima vedere pare chiar banal. Iese în evidenţă însă, aşa cum îşi poartă un cocoşat greutatea privirilor, prin ditamai canistra ce-o poartă cu el. Nu e nici nouă, nici veche, nici urâtă, nici frumoasă, dar e roasă de timp, de drumuri, de oameni.

A văzut multe canistra asta, şi mulţi şi multe au văzut-o pe ea. La început o ţinea în mână, apoi şi-a legat-o cu o bretea peste umăr. Pe oriunde trecea, pe unde trăia, cu cine făcea schimb de înţelesuri, în ochii oricui se oglindea, îşi dorea un singur lucru:

O picătură de fericire.

Nu cerea niciodată în mod expres aşa ceva. Se subînţelegea uneori din patima discursurilor sale, se citea în ochii săi, se simţea în gustul buzelor sale, în emoţia atingerilor, în şoapte, în linişte, în absenţa lui. Şi cine înţelegea, şi chiar şi cine nu înţelegea, îi oferea, fără să-şi dea seama, câte o picătură de fericire, pe care el o înhăţa ca un drogat în faţa dozei. O înhăţa fără să o consume, fără să o trăiască, fără să-i simtă savoarea, ci doar o închidea în canistra lui. Păstra fiecare picătură  pentru zilele rele ce aveau să vină; aştepta momentul în care canistra s-ar fi umplut şi ar fi putut să guste cu nesaţ până când s-ar fi îmbătat de fericire.

Oamenii îi atingeau sufletul şi picăturile curgeau, curgeau încet şi timpul o dată cu ele. Iar el....el tânjea tot mai mult după picături de fericire, strângându-le, păstrându-le, ascunzându-le de alţii...şi de el însuşi. Canistra se făcea din ce în ce mai grea, iar el era din ce în ce mai obosit, căutând bezmetic picături de fericire. Niciuna dintre toate aceste picături, luate picătură cu picătură, nu-i era de ajuns, nu l-ar fi putut satisface pe deplin. Lacom tânjea după fericirea deplină, dement se epuiza în umplerea canistrei.

Dar ....când se umple paharu’, dă pe dinafară; iar o canistră cu fericire poate deveni o canistra cu lacrimi.  

P.S. "I just sit there, and let the thoughts flood and I remind myself it's all right, it's all good, it's all love, it's not though cuz there's a kink in the armor, a pot hole I'm sinkin' in, the more I think of the drama" ( Sage Francis - Water Line )

Viata e un joc de poker

 

Prima dată când faci cunoştinţă cu cărtile de joc eşti fascinat; e şi normal, în copilărie totul ţi se pare fascinant şi totul pare un joc de care nu te-ai sătura niciodată. Începi cu macaua, te rogi să nu pici popa prostu’, începi să-ţi exersezi limbajul trupului jucând kems, o arzi mai periculos la killer. Te bucură interacţiunea, emoţiile, riscul, zâmbetele celorlalţi, nu contează ce pierzi, ce câştigi, faci parte dintr-un grup, eşti printre prieteni, rişti doar de dragul jocului.

Trece timpul şi vrei să înveţi mai multe jocuri, unele deja te plictisesc, unele ţi se par prea copilăroase, altele te-ar putea face mai serios. Începi să înveţi strategii, să disimulezi, să te gândeşti care va fi următoarea ta mişcare, să gândeşti înainte de a spune ceva, să analizezi, pe tine şi pe ceilalţi, să te cunosti şi să te cenzurezi, să-i citeşti pe ceilalţi dintr-o privire, o mişcare a mâinilor, dintr-o expresie, dintr-un ton al vocii.

Aşa e şi viaţa, un joc de poker ale cărui reguli le ştii în mare, dar pe care trebuie să le practici ca să le stăpâneşti; cu diverse ocazii, cu diverşi oameni, în diferite momente ale vieţii. Întâi te uiţi la alţii cum joacă, încerci să furi meserie, trucuri, încerci să înveţi din greşelile lor, din victoriile lor, şi-ncepi să-ţi doreşti să joci şi tu, să pariezi, să rişti şi să câştigi.

 “Însă jocul de cărţi era prin natura sa un joc al măştilor cu ajutorul cărora obţineai un loc la masă. (…) Totul era matematică violentă, o piatră pe inimă, noroc, şi şansa unei eventuale cărţi care să te poarte către destinul tău.” ( Michael Ondaatje, “Divisadero”, p. 41).

 Nu te poţi aşeza la orice masă, nu poţi juca oricând, cu oricine. Trebuie să creşti, mai întâi trebuie să înveţi să simţi fiecare carte, s-o trăieşti, să-i cunosti feţele, textura, iluziile, dezamăgirile şi salvarea pe care o poate purta. Un pahet întreg de cărţi pe care nu-l poţi cunoaşte într-o săptămână, o lună, un an. În timp, ajungi să ştii cum să-l tai, cum să-l amesteci, cum să-l ţii în mână fără să ţi se amestece grosolan, fără să-l scapi. Începi să-ţi intri în mână, să ştii ce ai de facut, cum să-ţi foloseşti experienţele anterioare pentru a deveni mai bun, mai puternic, mai sigur pe tine.

Începi să joci cu cei care-ţi seamămă, cu cei care sunt pe acelaşi nivel, cu cei cărora le poţi ghici experienţele, gândurile, sentimentele, cu cei în care te poţi regăsi. Cu timpul acumulezi şi poţi avansa, te poţi avânta spre alte cercuri, la alte mese, cu alt tip de jucători.

Toţi suntem jucători în acest joc numit viaţă. Cu toţii dorim să câştigăm ceva, cu toţii pariem şi riscăm. Ne separă experienţele, strategiile personale, măştile pe care le purtăm, gândurile pe care le ascundem, sentimentele pe care le afişăm sau le cenzurăm. Dar jucăm poker în fiecare zi, amatori sau profesionişti, fără să ştim care e miza adevarată, dar spre care tindem neîncetat. Micile victorii ne confirmă valoarea, ne validează strategiile, ne încurajează; eşecul ne surprinde, ne zdrobeşte, ne mutilează, ne schimbă, ne enervează, ne motivează, ne face mai puternici sau nu. Însă avem mereu şansa de a ne lua revanşa în următoarea partidă, în următorul joc, în următoarea zi. În acest joc supravietuieşti doar dacă te perfecţionezi, câştigi doar dacă nu te laşi, doar dacă te autodepăşeşti, doar dacă devii mai bun, mai rapid, mai atent, mai inteligent. Jonglezi cu diverse arme, cu alte mecanise de apărare, cu sentimente contrare, cu alternative absurde, până când primeşti cartea care îţi dă o mână decentă, poate bună, poate câştigatoare. Culmea e ca poţi să câştigi fără să ai nimic în mână, doar tărie de caracter, răbdare, echilibru, poate o mască impenetrabilă sau o doză de nebunie. Nici nu contează dacă ai să câştigi partida, jocul. Contează ce rămâne în tine şi ce se transformă, ce se îmbunătăţeşte, ce dispare, ce descoperi.

La urma urmei poţi fi jucătorul perfect în acest joc imperfect al vieţii! Iar regulile…sunt făcute uneori pentru a fi încălcate, sau….depăşite…

Si despre altele

Pentru ca au înnebunit salcâmii, pentru ca trec batalioane române Carpaţii,
pentru că undeva-n Balcani există un trandafir de la Moldova,
pentru că aşa-i românul în locul potrivit.

De ce iubesc România? Probabil ca în fiecare zi pot să găsesc motive să n-o iubesc, să o alung din sufletul meu ca pe o rudă îndepărtată cu care mi-ar fi ruşine în public. Dar dacă mă gândesc mai bine, România nu mi-a făcut nimic, nu e vinovată de nimic, aşa că de ce să mă alătur celor pregătiţi s-o răstignească în orice clipă?

România e mai frumoasă decât orice altă ţară, e frumoasă chiar şi-n “urâţenia” ei rurală şi înapoiată; acolo e chiar mai frumoasă, şi mai liberă, şi mai bună la suflet decât orice alt loc de pe planeta asta sugrumat de “evoluţia tehnologică”. România mea are o inimă bună, are loc la ea în suflet pentru oricine, oricât de mult i-ar fi greşit. Şi nu puţini au fost cei care au dezamăgit-o, dar nici puţini nu sunt cei care i-au făcut cinste. Sunt mai buni, mai deştepţi, mai corecţi, mai sinceri şi mai români decât alţii. Pentru ei iubesc România. Pentru că datorită lor am putut să hoinăresc pe uliţa copilăriei alături de cireşari, pentru că fiind băiet păduri cutreieram, ştiind că sub cerul înstelat sunt liber, am lumea la picioare, pot fi oricine, pot fi Luceafărul,  Ştefan cel Mare, Neghiniţă, Prâslea cel voinic, sau poate un Hagi sau Ilie Năstase.

România mea de azi nu trebuie să uite cât de bună e şi cât de minunată poate fi, chiar dacă uneori pare că e o ţară a minunilor, în care absolut totul se poate întâmpla, cu bune şi rele. Este o ţară surpinzătoare, un amestec impresionant de contraste, de emoţii, de poveşti, de comedii şi drame, de munţi şi câmpii revărsate prin Deltă într-o Mare Neagră; trăim într-adevăr pe un picior de plai, pe-o gură de Rai, într-o suită de întâmplări care se repetă în diverse moduri, cu un domnul Goe mereu prezent, fie că are bască sau maşină luxoasă şi telefon mobil, cu o politică zdruncinată la fiecare scrisoare pierdută, sau cu domnişori şi cuconiţe care nu ştiu pe ce lume se află. România mea e atât de surprinzătoare, e atât de colorată, e atât de primitoare chiar şi când are lacrimi în ochi. E singurul loc din lume în care se întâlnesc atât de multe minuni; gândeşte-te la câteva dintre ele doar: Cimitirul vesel, Coloana Infinitului, Casa poporului, Albastru de Voroneţ, chiar şi delicioasele poale-n brâu sunt doar ale noastre, şi nimeni, niciodată nu va putea să ne imite, să ne fure adn-ul, să ne sufoce esenţa de a fi copiii acestor meleaguri.

România nu poate fi strânsă în câteva rânduri, nici măcar în câteva sute de cărţi. Chiar dacă poate părea un basm pus în scenă de actori care nu-şi cunosc replicile, România trebuie amintită, trebuie iubită ca şi cum ar fi cea mai bună prietenă, trebuie trăită în fiecare clipă ca pe o aventură. Bucură-te de ea, zâmbeşte-i chiar şi când o vezi urîtă, înţelege-o, admir-o, ajut-o să fie aşa cum îţi doreşti.

România suntem noi, fiecare dintre noi. Cum aş putea să nu iubesc România?