Dreamchaser

Ce mică-i lumea!

2011-01-26T23:47:00.000+02:00

Nu poți să te-ntâlnești cu cineva și să zici ceva de una de alta, de unul de altul fără să nu ajungi la aceeași concluzie: ce mică-i lumea! Nici nu poți să mai bârfești pe careva că sigur unul dintre cei de la masă îl cunoaște! Internetul ne-a MĂRIT orizonturile și ne-a ștampilat apoi în scârbă pe fiecare în parte cu expresia menționată cu câteva cuvinte în urmă.

Și, mai nou, odata cu revoluția socială toți sunt prieteni. Nu mai auzi pe nicăieri povești despre întâlnirea a două persoane, de același gen sau de sex diferit, la un bairam într-un apartament, în autobuz în drum spre muncă, la o petrecere la munte sau la o amărâtă de bere. Nu! Toți sunt prieteni de pe facebook! Pe bune?

Chiar nu vă simțiți singuri cu atâția prieteni pe facebook?

(Dis)Connecting people!

2010-06-02T15:14:00.003+03:00

"- Bine, ne vedem diseară la 7! "

Şi făceai tot posibilul ca-n seara respectivă, la ora 7 fix, să fii la locul cu pricina, pentru întâlnire, indiferent de natura acesteia. Ştiai că cealaltă persoană te va aştepta, ştiai că nu e frumos să întârzii, ştiai că trebuie să-ţi organizezi timpul, ştiai că trebuie să te grăbeşti! Nu-ţi puteai permite să întârzii mai mult de 15 minute pentru că nu ai mai fi găsit pe nimeni la locul întâlnirii, pentru că ţi-ai fi pierdut timpul, pentru că ai fi primit cadou o etichetă frumoasă cu mesajul “neserios”. Asta dacă te-ar mai fi căutat cineva înapoi.

Acum se pare că mulţi dintre noi nu mai ştiu. Nu mai ştiu să respecte o oră, un deadline, o promisiune. E mai uşor să dai un telefon şi să amâni. Sau mai e varianta prin care trimiţi un sms şi scapi mai repede.

Şi uite-aşa, uneori, telefonul se transformă în tasta DELETE. Ce se spune faţă-n faţă, cuvintele care trec reciproc de pe buze, entuziasmul care se revarsă în priviri, siguranţa că se respectă planul stabilit, totul moare după primul ton de apel, în cazul fericit, sau printre literele seci ale ecranului într-un caz mai puţin fericit. “Scuze, a intervenit ceva. Ne vedem altădată”. (variantă uneori adevărată şi utilă, alteori o invenţie prefăcută).

Primul telefon pe care mi l-am luat a fost un Nokia 3210 la o vârstă la care chiar nu aveam nevoie de aşa ceva. ‘Connecting people’ they say. Habar n-aveam cât de disconnected aveam să fiu, alături de alţii la fel de dezaxaţi şi incapabili să nu aibă telefonul în apropiere, capabili să se întoarcă acasă pentru că şi l-au uitat.

Am 3 telefoane. Nu că aş fi o persoană foarte căutată. Cred că nici n-aş avea nevoie de telefon dacă mă încăpăţânez într-o zi. Cred că mai degrabă aş utiliza Poşta Română în urma experienţelor neplăcute cu o companie portocalie. Şi totuşi abuzez şi mă las abuzată de “tehnologie”, dorindu-mi, şi frustrandu-mă în acelaşi timp, ca lucrurile să fie la fel de simple ca atunci când eram mică.

Aş vrea să consumăm mai puţine minute cu un dispozitiv la ureche, şi să ne şoptim în mod real gânduri, sentimente, dorinţe. Aş vrea să ne tocim mai puţin degetele încropind un sms, şi să ne atingem sufletele prin epidermă. Aş vrea să ne întâlnim mai des să vorbim, nu doar să vorbim despre când ne întâlnim.

Canistra cu fericire

2010-05-07T18:38:00.003+03:00

Nu e nici prinţ, nici cerşetor. La prima vedere pare chiar banal. Iese în evidenţă însă, aşa cum îşi poartă un cocoşat greutatea privirilor, prin ditamai canistra ce-o poartă cu el. Nu e nici nouă, nici veche, nici urâtă, nici frumoasă, dar e roasă de timp, de drumuri, de oameni.

A văzut multe canistra asta, şi mulţi şi multe au văzut-o pe ea. La început o ţinea în mână, apoi şi-a legat-o cu o bretea peste umăr. Pe oriunde trecea, pe unde trăia, cu cine făcea schimb de înţelesuri, în ochii oricui se oglindea, îşi dorea un singur lucru:

O picătură de fericire.

Nu cerea niciodată în mod expres aşa ceva. Se subînţelegea uneori din patima discursurilor sale, se citea în ochii săi, se simţea în gustul buzelor sale, în emoţia atingerilor, în şoapte, în linişte, în absenţa lui. Şi cine înţelegea, şi chiar şi cine nu înţelegea, îi oferea, fără să-şi dea seama, câte o picătură de fericire, pe care el o înhăţa ca un drogat în faţa dozei. O înhăţa fără să o consume, fără să o trăiască, fără să-i simtă savoarea, ci doar o închidea în canistra lui. Păstra fiecare picătură pentru zilele rele ce aveau să vină; aştepta momentul în care canistra s-ar fi umplut şi ar fi putut să guste cu nesaţ până când s-ar fi îmbătat de fericire.

Oamenii îi atingeau sufletul şi picăturile curgeau, curgeau încet şi timpul o dată cu ele. Iar el....el tânjea tot mai mult după picături de fericire, strângându-le, păstrându-le, ascunzându-le de alţii...şi de el însuşi. Canistra se făcea din ce în ce mai grea, iar el era din ce în ce mai obosit, căutând bezmetic picături de fericire. Niciuna dintre toate aceste picături, luate picătură cu picătură, nu-i era de ajuns, nu l-ar fi putut satisface pe deplin. Lacom tânjea după fericirea deplină, dement se epuiza în umplerea canistrei.

Dar ....când se umple paharu’, dă pe dinafară; iar o canistră cu fericire poate deveni o canistra cu lacrimi.

P.S. "I just sit there, and let the thoughts flood and I remind myself it's all right, it's all good, it's all love, it's not though cuz there's a kink in the armor, a pot hole I'm sinkin' in, the more I think of the drama" ( Sage Francis - Water Line )

Viata e un joc de poker

2010-03-03T14:31:00.001+02:00

Prima dată când faci cunoştinţă cu cărtile de joc eşti fascinat; e şi normal, în copilărie totul ţi se pare fascinant şi totul pare un joc de care nu te-ai sătura niciodată. Începi cu macaua, te rogi să nu pici popa prostu’, începi să-ţi exersezi limbajul trupului jucând kems, o arzi mai periculos la killer. Te bucură interacţiunea, emoţiile, riscul, zâmbetele celorlalţi, nu contează ce pierzi, ce câştigi, faci parte dintr-un grup, eşti printre prieteni, rişti doar de dragul jocului.

Trece timpul şi vrei să înveţi mai multe jocuri, unele deja te plictisesc, unele ţi se par prea copilăroase, altele te-ar putea face mai serios. Începi să înveţi strategii, să disimulezi, să te gândeşti care va fi următoarea ta mişcare, să gândeşti înainte de a spune ceva, să analizezi, pe tine şi pe ceilalţi, să te cunosti şi să te cenzurezi, să-i citeşti pe ceilalţi dintr-o privire, o mişcare a mâinilor, dintr-o expresie, dintr-un ton al vocii.

Aşa e şi viaţa, un joc de poker ale cărui reguli le ştii în mare, dar pe care trebuie să le practici ca să le stăpâneşti; cu diverse ocazii, cu diverşi oameni, în diferite momente ale vieţii. Întâi te uiţi la alţii cum joacă, încerci să furi meserie, trucuri, încerci să înveţi din greşelile lor, din victoriile lor, şi-ncepi să-ţi doreşti să joci şi tu, să pariezi, să rişti şi să câştigi.

“Însă jocul de cărţi era prin natura sa un joc al măştilor cu ajutorul cărora obţineai un loc la masă. (…) Totul era matematică violentă, o piatră pe inimă, noroc, şi şansa unei eventuale cărţi care să te poarte către destinul tău.” ( Michael Ondaatje, “Divisadero”, p. 41).

Nu te poţi aşeza la orice masă, nu poţi juca oricând, cu oricine. Trebuie să creşti, mai întâi trebuie să înveţi să simţi fiecare carte, s-o trăieşti, să-i cunosti feţele, textura, iluziile, dezamăgirile şi salvarea pe care o poate purta. Un pahet întreg de cărţi pe care nu-l poţi cunoaşte într-o săptămână, o lună, un an. În timp, ajungi să ştii cum să-l tai, cum să-l amesteci, cum să-l ţii în mână fără să ţi se amestece grosolan, fără să-l scapi. Începi să-ţi intri în mână, să ştii ce ai de facut, cum să-ţi foloseşti experienţele anterioare pentru a deveni mai bun, mai puternic, mai sigur pe tine.

Începi să joci cu cei care-ţi seamămă, cu cei care sunt pe acelaşi nivel, cu cei cărora le poţi ghici experienţele, gândurile, sentimentele, cu cei în care te poţi regăsi. Cu timpul acumulezi şi poţi avansa, te poţi avânta spre alte cercuri, la alte mese, cu alt tip de jucători.

Toţi suntem jucători în acest joc numit viaţă. Cu toţii dorim să câştigăm ceva, cu toţii pariem şi riscăm. Ne separă experienţele, strategiile personale, măştile pe care le purtăm, gândurile pe care le ascundem, sentimentele pe care le afişăm sau le cenzurăm. Dar jucăm poker în fiecare zi, amatori sau profesionişti, fără să ştim care e miza adevarată, dar spre care tindem neîncetat. Micile victorii ne confirmă valoarea, ne validează strategiile, ne încurajează; eşecul ne surprinde, ne zdrobeşte, ne mutilează, ne schimbă, ne enervează, ne motivează, ne face mai puternici sau nu. Însă avem mereu şansa de a ne lua revanşa în următoarea partidă, în următorul joc, în următoarea zi. În acest joc supravietuieşti doar dacă te perfecţionezi, câştigi doar dacă nu te laşi, doar dacă te autodepăşeşti, doar dacă devii mai bun, mai rapid, mai atent, mai inteligent. Jonglezi cu diverse arme, cu alte mecanise de apărare, cu sentimente contrare, cu alternative absurde, până când primeşti cartea care îţi dă o mână decentă, poate bună, poate câştigatoare. Culmea e ca poţi să câştigi fără să ai nimic în mână, doar tărie de caracter, răbdare, echilibru, poate o mască impenetrabilă sau o doză de nebunie. Nici nu contează dacă ai să câştigi partida, jocul. Contează ce rămâne în tine şi ce se transformă, ce se îmbunătăţeşte, ce dispare, ce descoperi.

La urma urmei poţi fi jucătorul perfect în acest joc imperfect al vieţii! Iar regulile…sunt făcute uneori pentru a fi încălcate, sau….depăşite…

Si despre altele

2010-03-03T14:00:00.000+02:00

Pentru ca au înnebunit salcâmii, pentru ca trec batalioane române Carpaţii,
pentru că undeva-n Balcani există un trandafir de la Moldova,
pentru că aşa-i românul în locul potrivit.

De ce iubesc România? Probabil ca în fiecare zi pot să găsesc motive să n-o iubesc, să o alung din sufletul meu ca pe o rudă îndepărtată cu care mi-ar fi ruşine în public. Dar dacă mă gândesc mai bine, România nu mi-a făcut nimic, nu e vinovată de nimic, aşa că de ce să mă alătur celor pregătiţi s-o răstignească în orice clipă?

România e mai frumoasă decât orice altă ţară, e frumoasă chiar şi-n “urâţenia” ei rurală şi înapoiată; acolo e chiar mai frumoasă, şi mai liberă, şi mai bună la suflet decât orice alt loc de pe planeta asta sugrumat de “evoluţia tehnologică”. România mea are o inimă bună, are loc la ea în suflet pentru oricine, oricât de mult i-ar fi greşit. Şi nu puţini au fost cei care au dezamăgit-o, dar nici puţini nu sunt cei care i-au făcut cinste. Sunt mai buni, mai deştepţi, mai corecţi, mai sinceri şi mai români decât alţii. Pentru ei iubesc România. Pentru că datorită lor am putut să hoinăresc pe uliţa copilăriei alături de cireşari, pentru că fiind băiet păduri cutreieram, ştiind că sub cerul înstelat sunt liber, am lumea la picioare, pot fi oricine, pot fi Luceafărul, Ştefan cel Mare, Neghiniţă, Prâslea cel voinic, sau poate un Hagi sau Ilie Năstase.

România mea de azi nu trebuie să uite cât de bună e şi cât de minunată poate fi, chiar dacă uneori pare că e o ţară a minunilor, în care absolut totul se poate întâmpla, cu bune şi rele. Este o ţară surpinzătoare, un amestec impresionant de contraste, de emoţii, de poveşti, de comedii şi drame, de munţi şi câmpii revărsate prin Deltă într-o Mare Neagră; trăim într-adevăr pe un picior de plai, pe-o gură de Rai, într-o suită de întâmplări care se repetă în diverse moduri, cu un domnul Goe mereu prezent, fie că are bască sau maşină luxoasă şi telefon mobil, cu o politică zdruncinată la fiecare scrisoare pierdută, sau cu domnişori şi cuconiţe care nu ştiu pe ce lume se află. România mea e atât de surprinzătoare, e atât de colorată, e atât de primitoare chiar şi când are lacrimi în ochi. E singurul loc din lume în care se întâlnesc atât de multe minuni; gândeşte-te la câteva dintre ele doar: Cimitirul vesel, Coloana Infinitului, Casa poporului, Albastru de Voroneţ, chiar şi delicioasele poale-n brâu sunt doar ale noastre, şi nimeni, niciodată nu va putea să ne imite, să ne fure adn-ul, să ne sufoce esenţa de a fi copiii acestor meleaguri.

România nu poate fi strânsă în câteva rânduri, nici măcar în câteva sute de cărţi. Chiar dacă poate părea un basm pus în scenă de actori care nu-şi cunosc replicile, România trebuie amintită, trebuie iubită ca şi cum ar fi cea mai bună prietenă, trebuie trăită în fiecare clipă ca pe o aventură. Bucură-te de ea, zâmbeşte-i chiar şi când o vezi urîtă, înţelege-o, admir-o, ajut-o să fie aşa cum îţi doreşti.

România suntem noi, fiecare dintre noi. Cum aş putea să nu iubesc România?

- Te iubesc! - Dar nu ți-am cerut asta!

2009-10-31T23:36:00.005+02:00

Am reușit să scap de nopțile în care nu puteam să adorm din cauză că prea multe gânduri mă întorceau de pe o parte pe alta, sau îmi țineau pleoapele departe una de cealaltă ca niște scobitori cu grijă plasate. Culmea e că nu doare, doar te macină. Și cu fiecare mână cu care încerci să le alungi, cu atât se agață de tine mai rău, și de adâncești în ele ca în niște nisipuri mișcătoare. Ajungi să-ți zici ”Nu te mai gândi! Nu te mai gândi!”, numeri oi, capre, alte vietăți, whatever și...nimic. Te adâncești mai rău. Bagi un film, te uiți pe geam, citești ceva, doar să-ți distragă atenția, dar cu greu ajungi la perfomanța de a reuși să nu găsești în ceva câte o asemănare, câte un semn revelator, câte un ”adevăr” care subliniază esența trăirii tale de moment. Și te gândești, uite...cineva care înțelege.

Citeam....<<”Cum poți suporta asa?” am întrebat-o pentru a nu știu câta oară, îngrijorată. ”Nu-ți dai seama că-ți face rău?” Știam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mână cu lehamite. Se spune că atunci când iubești fără speranță faci până și lucruri care-ți calcă demnitatea în picioare. [.......] .....există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sunt prea preocupați de persoana lor și nu le pasă nicio clipă din existența lor searbădă că cei de lângă ei s-ar putea simți folosiți, manipulați....>>. (Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 12).......și mă gândeam, ce stupid. Încerc să-mi distrag atenția și tot dau peste rânduri care sar să-mi scoată ochii cum că uite! Vezi? Universul conspiră ca tu să te trezești! (aiurea, eu de fapt vroiam doar să dorm...). Ideea e următoarea, unde punem punct atunci când știm că iubim și în același timp ne face rău? De ce unii oameni se încăpățânează într-un elan masochist să se convingă că modul în care iubesc ei, și nici măcar, faptul că ei iubesc, este corect și cel mai bun lucru care i se poate întâmpla celeilalte persoane. Fiecare iubește și este iubit în propriul fel, într-un mod unic, aparte, care face din sentimentul ăsta ceva special. Cu toții urâm la fel, într-o intensitate mai mică sau mai mare, cu o clară direcție distructivă. Dar iubim....aparte. E un criteriu care ne individualizează. Și totuși mereu îi căutăm pe cei care pot să iubească la fel ca noi. De ce? Ca să ne confirmăm faptul că modul în care iubim are sens, e corect și justificat. Nu căutăm oameni care să ne semene, ci oameni care să ne iubească la fel.

Câte dispute nu pornesc de la ”Nu mă iubești la fel de mult!” ? De fapt, nu suntem mulțumiți că iubim sau că suntem iubiți (orice ar însemna asta), ci că nu primim la fel de mult pe cât oferim. Și atunci cum rămâne cu....iubirea care înseamnă să iubești fără să aștepți ceva în schimb? Mai există așa ceva? Există în mod cert la începuturile unei relații, dar când trocul e disproporționat, începi să resimți lipsa proviziilor, iar propriul aliat în viața în doi începe să-ți devină cel mai periculos inamic. <<"Afirm că, atunci când cuplurile se ceartă, n-o fac pentru bani, sex sau putere. Ceea ce vor ele să spună cu adevărat este: „Tu nu-mi ajungi!”>> ( Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, p. 102). Nu ne ajunge faptul că în existența noastră există cineva, cu bune, cu rele, cum o fi. Vrem mai mult. Și începem să cerem, subtil sau direct. Cerem atenție, cerem confirmări, cerem dovezi, cerem surprize, cerem schimbări, cerem fără glas, cerem fără cuvinte, cerem din priviri, cerem din suflet, cerem din durere, cerem din egoism, cerem lipsiți de rațiune, cerem! cerem! cerem! și nu mai știm decât să cerem.... Devenim niște simpli cerșetori care nu mai trezesc niciun sentiment de dragoste.... cel mult, mila, obligație, repulsie sau indiferență. Iar toate lucrurile pe care le-am facut la un moment dat neașteptând nimic în schimb devin arme în războiul cu noul inamic, sub formă de reproșuri. Iar fostul aliat nu poate să se apere decât zicând....”Eu nu ți-am cerut asta!”. De fapt, nimeni nu cere nimic pe timp de pace, e o atmosferă liniștită în care fiecare pune în comun ce are, contribuie câte puțin cu puținul pe care îl are. Nu facem asta conștienți, și ne face plăcere. Dar inconștienți ne așteptăm ca ”faptele noastre bune” să ne ducă în Paradis. Poate în urma Judecății de Apoi, dar în niciun caz în viața asta.

P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)

După ce am citit despre cum e să mori….

2009-10-28T00:09:00.002+02:00

Am început să descifrez rândurile cărții în drum spre ”acasă”, deși tocmai fusesem acasă. Asta le-am spus și alor mei, că mai bine nu veneam și că mă duc acasă. Nu știu de când a devenit Bucureștiul un loc pe care să-l pot numi acasă, dar de fiecare dată când mă aflu aici sau acolo, și fac referire la celălalt loc, îi spun ”acasă”. Un tren trist, o noapte tristă, oameni triști. O carte tristă era perfectă. Am fost curioasă în privința cărții de când am văzut trailer-ul pe net ; inițial vroiam să văd what’s all the fuss about întrucât s-a discutat destul de mult pe bloguri ; are chiar și un blog cartea (încă nu l-am cercetat), dar mi s-a părut draguț faptul că s-a făcut un trailer. Era interesantă mișcarea și chiar și filmulețul cu pricina.

Am cumpărat cartea într-o seară, de la Diverta, din mall-ul lângă care lucrez. Fusese o nouă ”raită pe la cărți și cheltuit 2 milioane ”, de data asta însă încercând să consum timpul pe care-l aveam de așteptat până la ”popasul” la suc cu doi colegi. Doi prieteni de fapt, unul mai apropiat decât celălalt. De fapt. Nu mai căutam în mod special cărți despre publicitate, marketing, etc. Ultima dată mi se agățase de degete Pădurea Norvegiană, ”îngrijită” de Haruki Murakami. O citisem lejer, îmbătată de detalii și amuzându-mă pe alocuri. De data asta s-a agățat SONI de mine. O mai văzusem pe rafturi, dar am abandonat-o până atunci pentru că mă gândisem că e doar un nou produs ”vândut” frumos.

Trenul mă ducea acasă, eu făceam glumițe despre mirosul de ceapă din vagon și aluzii la antiperspirante. Cel de lângă mine îmi făcea semne să tac, râzând. Nu că m-ar fi auzit cineva sau s-ar fi simțit cineva. Trenul dormea. La un moment dat, în fața noastră se așează un cuplu de bătrânei. Genul ăla de oameni care nu știu ce locuri au, el vorbind răspicat și hotărât, ea încercând să-l domolească ; cu pachețel de acasă. La un moment dat am simțit miros de măr tăiat în felii sub lama unui cuțit. Mi-am adus aminte de ceva din copilarie, nu știu mai însă cine (îmi) tăia felii de măr.

Era trecut de miezul nopții, dar încă nu aveam somn. Am început să citesc SONI, abandonasem ”Cutremur de timp” pentru altădată. După primele 10 pagini, mi-am zis….ce bullshit ! Comentarii aiurea, limbaj aiurea, totul prea…. ”la modă”. În afară de asta, îmi lipseau majusculele din text (la propriu) și mi se părea greu de urmărit. Cartea e lejeră de felu’ ei, dar eram în tren. Am citit vreo 80 de pagini din cele aproximativ 250. Am înțeles, un autor contemporan, un limbaj aidoma, întâmplări….hm…sau mai pe scurt, citez :” mă cheamă sonia. am 26 de ani, cancer la stomac și încă șase luni de trăit.” E haos în firul epic sau am mai citit și eu dezorganizat după aceea ( mai citeam câte 10 – 20 de pagini când mai apucam, așteptând pe cineva la cafea sau într-o pauză). Unele pasaje nu-și aveau rostul, altele prea descriptive. Întâmplări ”fix de lângă tine”, personaje care bântuie printre noi, și ultimele 30 de pagini cred….savuroase.

Oricum în câteva zile am terminat-o, mai exact cu vreo oră în urmă. E 5:25 dimineața și cartea mi-a trezit cheful să scriu. Da, încă mă mai gândesc dacă e reală toată treaba. Cred că într-o anumită măsură e, finalul însă prea sf. Cine știe…

Totuși…un scop cărții, în afară de cel de a te face să-ți pui întrebări referitoare la moarte sau cel comercial, ar fi să te facă să te simți mai bine. Nu ? Cred… De fapt, într-o anumită măsură, cred că de asta am și cumpărat-o. Să citesc lucruri mai triste pentru că mă simțeam tristă și ca să-mi dau mai apoi seama că n-am de fapt niciun motiv întemeiat să fiu așa. Nu cred că sunt singura, mi-a confirmat un prieten care m-a văzut citind. Ei bine, pe moment a funcționat. Cred că e o carte care se potrivește generației din care cred că fac parte, mai ales datorită modului în care a fost scrisă, dar cred că orice ”emo mai bătrîn” se poate scufunda lejer în ea.

Nu știu ce fac aici, nu vreau să scriu un review al cărții….Dar toate astea-și au rostul ca sa explic de fapt cele câteva cuvinte pe care vroiam sa le zic si eu… Mulți avem impresia că trăim drame din dragoste….și de fapt….ar trebui să căutam dragostea din drame.

Mi

2009-07-29T15:53:00.002+03:00

Mi-ar fi plăcut să nu greşesc niciodată drumul. Şi totuşi am mers pe atâtea cărări, pe drumuri prăfuite, pe şosele găurite, pe autostrăzi ce nu se mai termină niciodată, şi nici acum nu am ajuns unde mi-aş fi dorit să fiu după atâţia ani. Poate e prea devreme să ajung, poate prea târziu pentru întoarceri; încă mai am cale lungă în faţa mea prea multe hărţi difuze.

Mi-ar fi plăcut să merg mereu desculţă, să nu mă tem unde păşesc, să calc cu încredere pe orice drum, să mă bucur mereu de atingerea ierbii, să-mi scald degetele în apă, să-mi lipesc tălpile de nisip cald, de frunze tocite şi ruginite, de un covor mare cu firele lungi şi moi în care să-mi pierd atingerile. Insă a trebuit să mă încalţ. A trebuit pentru că am dat de sticlă, de piatră, de smoală, de mărăcini, de atât de multe vorbe spinoase, de priviri înţepătoare, încât şi încălţările mi se stricau sub mucegai. M-am gândit să port şi tocuri, în speranţa că n-o să mă mai atingă nimic, dar mi se pare că sunt prea mult cu capul în nori şi prea puţin cu picioarele pe pământ. Am purtat şi bocanci, dar îmi îngreunau mersul, îmi rupeau ritmul şi-mi trăgeau în spate fiinţa firavă care răsărea din încălţările gingantice.

Mi-ar fi plăcut să ştiu şi scurtăturile, însă de fiecare dată când le aflu de la cineva ca sfat, să nu repet greşelile altora, mă găsesc într-o dispoziţie încăpăţânată de a mă da cu capul singură de orice obstacol. E o tendinţă masochistă sau pur şi simplu prostie.

In afara. de tine.

2008-12-10T01:21:00.009+02:00

Acum...pe la colturi, prin cele mai mici crapaturi, neincrederea se infiltreaza depozitand intai mase mici naclaite de indoiala, pentru ca mai apoi sa aduca din ce in ce mai multe viituri de nesiguranta. Peretii par coscoviti sub povara unei sentinte prea grele, iar pe alocuri jupuiti si lasati fara demnitate, obligati sa-si expuna epiderma zgrunturoasa si batucita de-a lungul timpului de durere. In unele locuri se vad carpeli asemeni unor plasturi uriasi ce tin piept cu mult curaj unei rani purulente.

Daca privesti cu atentie, se pot descifra hieroglife pocite si sterse cu buretele. "Te iubesc-uri" izbite-ntr-un colt, zambete, imbratisari, speranta inghesuite intr-altul. Multe sunt sufocate de mijloc cu o linie, asa cum penita unui copil de clasa a IIa taie un cuvant scris gresit pe noul caiet dictando.

Trag in piept aerul imbacsit de o tacere apasatoare si expir cu frica: nu vreau sa deranjez.

Astept sa vad ce se intampla, dar se face din ce in ce mai intuneric in camera caci luminita palida imprastiata de bec devine din ce in ce mai slaba.As vrea sa pictez camera in cele mai frumoase culori si sa deschid ferestrele catre cel mai albastru cer. Inainte sa ies din ea.

Totusi in doi ar mai trebui sa mai fie cineva...in afara. de mine.

Durerea nu doare

2008-05-01T01:08:00.005+03:00

*Mentiuni: draft

Nu puteam sa respir in primele zile. Apoi am facut cunostinta cu cea mai seducatoare durere de cap, care m-a ametit total. Mi-au spus ei dupa aceea cu cine am de-a face. Cea mai buna prietena a mea devenise Influenza ( o fi de prin Banat dupa numele asta). M-a placut din primul moment si tot la fel de repede m-a convins sa mergem in vacanta impreuna . Eu am sperat ca va fi o scurta vacanta.

A si fost, pentru ca mi-era prea dor de birou si m-am intors in cladirea de sticla cu tot cu prietena mea. Sincronizarea a fost perfecta, exact la timp cat sa ma cuprinda de mijloc aerul conditionat ,sa ma sugrume si sa nu mai pot respira deloc. Pentru ca ma doare.

(Asa cum am aflat mai tarziu, nu durerea doare. Durerea e trecatoare, dar nu asta doare atat de tare.)

In cateva zile am aflat ca deja eram logodita, prinsa intr-o relatie care ma tinea strans de sira spinarii si nu-mi dadea drumul decat pe o lungime de lesa. Si chiar de n-ar fi fost lesa, tot n-as fi putut sa fug de ea. M-a obligat sa ma duc in ultimul loc unde ti-ai putea dori sa fii daca ai pretui fiecare gram de sanatate: “templul sanatatii”, “atelierul medicilor”

Printre tuse inecacioasa, printre dureri inabusite si retinute printre dinti intrucat “sistemul e corupt si noi murim pe holuri”, printre indiferenta si aroganta, printre nepasare si disperare, mi-am gasit si eu locul, un loc modest din punctul meu de vedere, dar nu mi-as fi dorit nicicand ca pe acest podium sa aspir la mai mult. M-au asezat, mai mult sau mai putin impotriva vointei mele, intr-un loc ferit. Imi asteptam randul desi nu eram chiar in ordine. Asteptarea doare uneori. Depinde de relatie. Acum nu ma durea nimic. Stateam intinsa pe un pat tare, cu privirea atintita la igrasia de pe tavan. O bucata de dimensiunea unui patrat cu latura de 20cm incepuse sa se desprinda, coscovindu-se incapatanata, agatandu-se amenintatoare de suprafetele curate din jur. Stateam incercand sa-mi dau seama cum am ajuns in situatia asta. Stateam cu mainile pe piept, tinand intre degete fisa medicala si privind on continuare igrasia de pe tavan care se pregatea sa roada si din suprafetele invecinate, asa cum o boala oarecare deterioreaza organele interne.

Lumea mea se facea din ce in ce mai mica pe masura ce neonul palpaia reflectand umbre ciudate pe igrasia ce-mi devenise punct de reper. Incaperea era luminata, dar nu vedeam nimic de dupa perdele. Am auzit cum intrase inca un napastuit sa-si strige durerea si sa-si afirme teoritoriul si randul la salvare. Si ce salvare. Intr-adevar, sunt momente cand vorbe bune pot sa te ajute mai mult decat serul unei seringi reci. Dar cine mai sta sa-ti vorbeasca azi de bine, cand nu vezi decat rau in fata ochilor?

In cele din urma mi-a venit si mie randul. Aceeasi consultatie, un diagnostic ca o poezie dar cu alt autor, alta trimitere, alt salon, alt coridor, alt drum, si.... acelasi rezultat. De aceasta data, putin mai arogant. Mi-am permis sa-i deranjez cu relatia mea incordata, iar ei sunt niste oameni ocupati. Daca nu sunt de transat, nu am ce cauta acolo. Fixeaza coordonatele, lanseaza o noua ruta. Alta trimitere, at salon, alt coridor, alt drum, alt sir nesfarsit de bolnavi astepandu-si livizi sentinta.

Eu ma numaram printre norocosi intrucat aveam propriile mele garzi de corp pe care am putut sa ma sprijin. Nu stiu ce pazesc ei in timpul liber, dar pe coridoare pe mine m-au avut in grija. Am intrat si eu la rand pe masa, dupa ce neputinta si-a spus cuvantul si a dat drumul disperarii din mine. Ceilalti au vazut totul, sau au avut impresia ca vad totul. Mi-au dat verdictul, nu inainte de a-l chema din nou in consultatie pe macelarul sef: eram pur si simplu defecta, dintr-un motiv sau altul. Trebuie sa-mi iau defectele si sa mi le tratez. Pastile, injectii se gasesc . Si te scapa de bisturiu.

Si totusi pana unde se intinde durerea? Cativa centimentri, cateva verebre, cativa kilometri mai spre nord spre un alt vraci care ar putea sa detina secretul tamaduirii? Posibil. Insa durerea am vazut-o in ochi care se uitau la mine. Nu durere simteau ei, ci mila, compasiune, chestii din astea care unesc suflete la strangerea de fonduri. Nu clestele infipt in spate doare, ci cretinatatea asta de neputinta, neajutorarea asta stupida, dependenta de ceilalti atunci cand nu esti in stare sa faci cele mai firesti lucruri. Durerea nu doare in cazul asta, sau nu doare atat de tare. Insa e acolo cat sa-ti aminteasca ce mai faci, cine esti, unde ai ajuns si de ce, si sa te faca sa-ti pui intrebari peste intrebari.

A sta o saptamana imobilizat la pat are si partile sale bune? Da, in orice poti sa vezi partea buna, depinde de unde o privesti. Iar cand privesti tavanul stand in pat... vezi destule parti, si rele si bune. Ai mai mult timp cu tine insuti, cu planurile tale, dar si cu regretele, amintirile si mustrarile de constiinta. Si chiar daca uiti pe moment de starea in care te afli, e de ajuns sa te prinda bine un junghi sau pur si simplu, asteptand sa ti se faca injectia in una din camerele de garda ale serviciului de ambulanta, sa simti ca miroase a urina. De ce numai in momente critice ajungem sa realizam cat inseamna lucrurile simple care ne implinesc viata? Ajungem sa consideram anumite beneficii sau gesturi ca fiind normale, le banalizam, consideram ca ni se cuvin, si poate ca nu e gresit, dar cum poti sa te mai bucuri mai apoi de ele daca nici nu le vezi? Cautam alte provocari si ne deprimam din cauza ca ne plictisim. Pe de alta parte poate parea normal sa ne dam seama de valoarea unui lucru exact atunci cand ne lipseste. Daca nu te confrunti cu o situatie concreta in care acel bun isi poate exprima valoarea, potentialul la maxim, de ce ai fi obligat sa-i afirmi valoarea, doar asa, in teorie? Se aplica si in relatii? De cele mai multe ori afirmam “valori” doar in teorie, si realizam adevaruri in momente critice.

Am divagat, ultimele doua paragrafe se doresc a fi puse pe seama tratamentului cu calmante. Revenind, sunt inca in pat cu fata la tavan, astept sa treaca noaptea pentru a privi tavanul in lumina zilei. Glumesc, evident. Am insomnii, dar mi-as dori sa pot dormi. Poate ca maine o sa ma pot ridica din pat.

IAM

2008-04-23T13:36:00.001+03:00

Sunt...bolnava.

Tic-tac...tic-tac...

2008-03-25T00:16:00.004+02:00

Ploua cu stropi mari ce faceau cerculete mari in fiecare balta, mai mica sau mai mare. La un coltz de bloc, unde asfaltul era acoperit de praf imbibat in stropii stropilor de ploaie, cele doua se intalnira. Exact la coltz. Doua perechi de ochi se intalnira cu greu. Isi aruncau priviri plouate prin coltul ochilor. La vremea lor erau frumoase foc. O perioada de timp au fost prietene, stateau una langa cealalta pe podium. Apoi rivale. Se certau pe rochite, pieptane, clamitze, funditze, chestii din astea specifice fetelor cu fitze (offtopic citat Parazitii: "ce rime de cacat ai in tine").

Timpul a trecut si au imbatranit.Nu s-a mai uitat nimeni la ele, au fost uitate, au uitat si ele cine sunt.

Astazi ploua. De dimineata, norii s-au hotarat sa joace putin counterstrike. De dimineata li s-a hotarat si lor soarta. Amandoua au fost date afara, aruncate-n strada. Vesmintele lor miroseau a vremuri apuse, indicau o moda ce ar putea sa reinvie candva in colectiile unui designer gay. Vremea era trista, iar ele, precum soarele, erau resemnate. Tineau ochii deschisi. Tinandu-si respiratia numarau picaturile. Din sufletele lor probabil. Tic-tac...tic-tac...tic-tac...La fiecare bataie a inimii, viata se scurge cate un pic, iar timpul nu te asteapta ca tu sa traiesti fiecare clipa. Cele doua parasite cu parul ondulat inca asteptau printul pe cal alb sa le salveze. Abandonate (ca si cum amintirile unei copilarii nefericite le poti sterge repede cu buretele). Un sfarsit nefericit pentru doua papusi candva fericite. Uite d-aia m-am jucat eu mai mult cu masinutele cand eram mica.

Operatiunea L'Censsa

2008-02-03T01:38:00.001+02:00

"E foarte tare gagiu'", isi spuse ea cu voce tare traversand strada. El intoarce pe linie continua si face coltu' trecand pe langa ea. Ar fi trebuit sa traga amandoi linie cu ceva timp in urma, dar s-au pus prea multe puncte...de suspensie, iar acum spatiile libere cer a fi completate.

Si-a continuat drumul catre casa printesei. Nu era paznicul la intrare asa ca a intrat pe furis fara s-o vada nimeni. A batut de doua ori la usa printesei, si a intrat fara sa spuna nimic. Ea statea pe scaun, agitata si mai slabita ca nicicand. Era ultima scapare, ultima sansa de salvare. Operatiunea trebuia sa inceapa la primele ore ale diminetii. Totul trebuia sa decurga ca la carte. Sau mai exact, sa i se sopteasca din carte. Castile pareau ok, totusi planul nu era foarte sigur. Cateva teste si modificari de frecventa. Iar teste. Va fi bine. Vom vedea, e inca noaptea de dinaintea furtunii.

Peste 20minute a plecat, intorcandu-se pe acelasi drum. "Uite, pe aici a trecut el", gandise ea.
Putin banal, a trecut peste si a bagat cheile in usa de la intrare.

Foile cu celelalte planuri o asteptau acasa. Dar nu putea sa citeasca decat un singur lucru: " Ma simt in largul tau cu mine"

Pe foc. In foc. Sub foc. Printre. Langa. Deasupra...etc..

2008-02-02T00:50:00.000+02:00

Azi noapte mi-am pregatit doza. Ma durea rau. Ma ardea.

Stiam ca trebuie sa spun nu, si totusi... Nu am facut-o. Asa ca am continuat sa ma joc cu focul pana am ramas in bezna. Pe intuneric, ultimele picaturi se scurgeau pe piele. Nu vedeam nimic. Imi era frica sa calc pe jos de teama sa nu nimeresc cioburi. Am aruncat prosopul. Am cautat telefonul pe care tastasem mai devreme un mesaj catre un dracusor. Mi-am luminat calea, am pasit pe prosop si am iesit. Acum simteam ca am fost insemnata. Era ca un semn facut de fierul inrosit. Acum aveam doua. Doua greseli. De cate insemne mai e nevoie pana am sa ma invat minte?

Mi-a sunat telefonul. Am vorbit ceva si apoi am inchis fara sa mai tin minte ce vorbisem. Am deschis usa de la bucatarie, am aprins aragazul. Am stat putin si m-am uitat in jur. Nu era nimeni. Evident. Am desfacut pachetelul. Am luat o lingurita si am incalzit-o la foc. Ma gandeam ca ar trebui sa spal aragazul. Oricum nu mai conta. Era aproape gata. M-a uns la suflet ca o miere divina.

Am adormit fara sa ma mai gandesc. Dupa 12 ore m-am trezit. Fresh! Pana data viitoare.

De.Spre.

2008-01-31T17:03:00.000+02:00

Nu ma trezisem. Azi dimineata a intrat in camera ca sa deschida geamul. De pe birou a cazut un flacon cu pastile. M-am ridicat repede din pat si le-am ridicat. N-am ridicat privirea spre el, desi ii simteam ochii intrebatori M-am intrebat ce ar fi spus daca ii dadeam ocazia. Am profitat de ocazie si m-am bagat inapoi in pat si am lasat plapuma sa ma imbratiseze. Ca de obicei.

Am un prost obicei in a-mi pune ambele telefoane sa sune timp de o ora, din 10 in 10minute. Nu reusesc sa ma trezesc. Nu vreau sa ma trezesc. Si totusi noaptea nu vreau sa ma culc. Pentru ca sunt eu sub plapuma cu prea multe ganduri. Cateva dintre ele mi le spal atunci cand ma bucur de “my midnight shower”. El se enerveaza pentru ca fac galagie. Pentru mine e o terapie de care am devenit dependenta. O repet dimineata ca sa-mi spal gandurile si alte alea care mi s-au plimbat prin subconstient in timpul noptii.

Imi place mai mult noaptea. Si am impresia ca noaptea ma place pe mine.

Despre insecte si alte ganganii

2007-12-22T02:46:00.001+02:00

“Nu conteaza cati fluturi ai in cap atata timp cat zboara in formatie”, imi scrisese cineva mai demult intr-un carnetel cu multe pagini colorate. Ce faci, insa, atunci cand fluturii tai sunt in stomac? Mai trebuie sa zboare in formatie? Poti sa-i faci sa zboare in formatie? Sau poate ca nu e treaba ta sa faci asta.
Sau poate e mai important ca fluturasii tai sa gaseasca alti fluturasi cu care sa alcatuiasca o formatie. Si zborul le va fi mai usor…
E altceva cand fluturasii tai zboara singuri, bezmetici, cautand o pista de aterizare, un aeroport al fluturasilor. Daca sunt atacati prin surprindere de un val de indiferenta sau daca raman fara combustibil….se prabusesc. Caderea e dureroasa. Mult prea dureroasa. Te resemnezi, iti trece prin cap ca ai avut o indigestie. Un refuz nu pica niciodata bine la stomac. Te resemnezi, iti trece prin cap ca oricum fluturii nu traiesc prea mult. Ar fi mai indicat sa ramana la stadiul de larva? Totusi unii isi asuma riscuri si se avanta. Vor sa zboare, sa zboare, sa zboare.
Ce faci cand esti atacat de o echipa de fluturasi? Cum poti sa-i opresti fara sa-i strivesti? Ii ametesti putin sperand ca isi vor schimba traseul. Dar o data ce au aparut au un singur obiectiv cat vor trai. Oricat de mult sau de putin traiesc.
Fluturasii de calitate sunt rari.

Aud voci

2007-12-12T18:33:00.001+02:00

Aud voci.
Pot sa aud vocile pe care le vreau. Poti sa ascult ganduri fara sa te privesc. Pot sa indeplinesc dorinte mute. Pot sa-ti pastrez secretele ascunse in soapte. Pot sa nu vad sau mai bine zis sa nu te vad cum te ascunzi la capatul firului. Pot sa ma bucur ca ma dau cu placa pe tonul vocii tale. Pot sa cad la fiecare accent. Pot sa ma ridic pe fiecare vocala si sa ma intind pe punctele de suspensie. Sau pot sa pun punct.
Si sa o iau de la capat.
Pot sa pun mana fara sa ating, pot sa am fara sa vreau sau pot sa vreau fara sa am. Sau pot fara sa am sau sa vreau. Pot sa ma ascund printre cuvinte si pot sa te fac sa ma cauti dupa litere. Pot sa te-nvat alfabetul asta. Pot sa n-am chef . Pot sa tac si sa ma auzi. Pot sa te fac sa taci fara sa m-asculti. Pot sa arunc cu imagini in tine fara sa te ranesc. Pot sa te fac sa-ti doresti. Sau pot sa pun punct.

Si sa o iau de la capat.

Aud alte voci.

Harduri externe

2007-11-22T15:17:00.001+02:00

Toata noaptea am cautat harduri externe pe care sa-mi vars memoria interna si toate amintirile care ma leaga de trecut. Era frig, dar am continuat sa caut. Sa caut un frigider ca sa-mi inghet toate aschiile dureroase din cap. Am ajuns intr-o benzinarie, si n-a fost rau. Am reusit sa dau foc unor ganduri, unor temeri, unor cuvinte si imagini de smoala care-mi inconjurau inima. Am reusit sa aprind o discutie cu mine insami in timp ce discutii filosofice scanteiau in jurul meu. Am reusit sa sting durerea, sau cel putin flacari din ea, caci focul ala mare inca imprastie cenusa in sufletul meu. Rand pe rand venea randul fiecaruia sa spuna un rand din drama sa, probabil elementul comun care ne unea. Facem schimb de drame… schimb de priviri, schimb de licariri si sperante, principii, argumente. E bine sa ai pe cineva care sa-ti dea in cap la momentul potrivit. Au trecut secunde, minute, ore, noi stateam pe loc, totul in jurul nostru se schimba si noi o data cu timpul. Am ajuns acolo la momentul t1. Am plecat la momentul t2. Cata viata s-a scurs, cata materie, cate simtiri, conflicte, bacterii, fum, cate au trecut prin noi in tot acest timp? Fiecare dintre noi e un schelet, elemente chimice, un ADN, cateva cifre si litere, o ecuatie careia incercam sa-i dam de cap. Iar fiecare dintre noi devine un geniu in momentul in care reuseste sa-si aplice formula corecta pentru a se rezolva. Inca incerc sa-mi pun q.e.d-ul pe frunte. Mi-e teama insa ca voi deveni un geniu si apoi o sa innebunesc pentru ca n-o sa mai am ce sa rezolv. Dar poate ca totusi sunt si altii care au nevoie de ajutor in rezolvarea propriului eu. Dupa ce as deveni geniu, as fi colega aia tocilara care face meditatii cu cei care ii cer ajutorul pentru rezolvarea celor mai grele teme. Teme acasa, exercitii suplimentare, culegeri si manuale, liste cu formule vechi. Asa e in viata? Poti sa aplici aceeasi formula in mai multe cazuri? Variabilele ecuatiei se schimba mereu, formula ar putea sa fie viabila. Ar putea. Cafea, fum si multe cuvinte, estimari, probabilitati, minusuri, plusuri, impartiri, scaderi, adunari, impartiri, inmultiri. Adunarile si inmultirile iti dau mereu un sentiment de satisfactie. Esti linistit atunci cand aduni si impletesti sentimente cu oameni care-ti dau o stare de bine. Noaptea.

Masina timpului ...pierdut

2007-11-13T01:47:00.003+02:00

Narghileaua de langa mine bolborosea ceva de neinteles. Carbunii imi aruncau privirile unui workaholic nedormit de cateva zile, ai carui ochi sunt crestati de vinisoare rosii. Ea sedea ca o printesa in sezlongul de langa mine, tragand cu pofta in piept si expirand un fum parfumat. Printesele fumeaza? Oricum nu mai vedeam decat fumul, restul se pierduse printre nori. Ii simteam privirile taioase cand infulecam cate o bomboana. Eu sunt dependenta de dulciuri, altii au alte vicii. Si bomboanele erau ale mele. I-am oferit una, n-a vrut nici macar s-o cantareasca din priviri. Fumul incepuse sa intre in mine, sa ma usuce, sa-mi iasa prin piele, sa ma dezhidrateze. Din cand in cand sorbeam cate putin dintr-o licoare inchisa la culoare si putin dulce. Sticla avea capac rosu. La fiecare inclestare a ploapelor se mai termina o secventa, dar fumul continua sa apara.

Am dormit ceva timp pentru ca nisipul de sub mine era alb si rece. M-am intors pe partea cealalta exact in momentul in care un tanar ii adusese crema. De zahar. Ars. Privirile lor s-au aprins in momentul contactului, dar flacara s-a stins imediat. Acum mirosea a rom. A tamaie si a rom. Nu puteam sa dorm din cauza esentei, o miroseam in cap. Ma ametea ca un anestezic slab. Imi slabea puterea de concentrare, reflexele si instinctele. Se intamplau evenimente in jurul meu iar eu nu puteam sa particip, nu putea sa le impiedic, nu puteam sa ma implic, nu puteam sa ma misc. Am zacut un timp in inertie, dupa ce m-am chinuit sa actionez. Nu stiu cat timp a trecut. M-au trezit brusc sa-mi spuna ca mi-au furat hainele. Nu ma deranja ca mi le-au furat, ma enerva faptul ca le-au atins. Nu le mai vroiam…deloc. A trebuit sa le iau ude intr-un sac de gunoi. De abia astept sa-mi iau masina de spalat…

O lectie de viata

2007-11-12T11:59:00.003+02:00

In episodul de astazi, asa cum am promis: teoria "hai sa-ti dau o lectie de viata" sau cum sa te speli pe maini de cineva. Totul incepe de la un fum, si de obicei primul e cel mai periculos. Insa nu te lasi purtat de val asa de usor din primul moment. La inceput esti un combatant vehement al drogurilor de orice fel. Oricat de mult ti-ai dori sa le gusti, sa le simti in tine, sa te mangaie, sa te faca sa te iubesti, ai fost invatat sau cel putin ti s-a mai spus din cand in cand, cu un usor ton mustrator, ca nu e bine, ca nu e moral,ca e periculos. "Spune nu drogurilor". Spiritul rebel din tine cu siguranta nu va accepta sa se supuna, sa fie in rand cu turma, sa accepte o relatie monotona cu propriul sine. Insa initial crezi ca esti destul de puternic sa rezisti oricui, ca nimic nu te poate supune, ca ai destula tarie de caracter sa faci fata unei placeri cu consecinte nocive. Primul teasing are loc intr-un cadru destul de prietenos, vorbe multe cu dublu inteles, priviri ademenitoare, atingeri si un parfum ametitor. Nimic iesit din comun, e totul ok, nu e nici o regula incalcata, limitele sunt destul de departe, dar nu-ti dai seama ca de fapt incercand sa stai pe loc, granitele se misca inspre tine, sau poate tu aluneci fara sa-ti dai seama inspre ele. Si cu cat de apropii, cu atat iti creste nivelul adrenalinei, vrei sa afli cat de tare esti, cat poti sa rezisti, cata putere ai, cat poti sa te controlezi sau cat de mult vrei sa-i controlezi pe ceilalti. De fapt ce-ti place mai mult? Sa simti puterea pe care ti-o da sex-appealul tau sau sa simti controlul celuilalt asupra ta? Oricum ar fi, iti place. Daca nu ti-ar fi placut nu ar fi existat apropierea aia dintre doua suflete. Cand ma gandesc la suflete, ma gandesc la entitati de fum ce-si schimba mereu forma in functie de cat sunt mai aproape sau mai departe de gustul pacatului. Gusti prima tachinare, nu-ti vine sa crezi ca te-a ales pe tine. Nu-ti vine sa crezi ca ai ales asa ceva. Ii vezi pe altii ca se sorb din priviri si nu poti sa te abtii sa nu inhalezi si tu gustul pacatului. Tentatia nu e intotdeauna mare, depinde de cat de gaurit ti-e sufletul in momentul acela. Daca are multe gauri, pacatul se scurge usor in ele, isi face loc, si devine parte din tine. Tragi timid primul fum. De fapt nu-l tragi, intai ti-l apropii, usor, usor. Te tragi inapoi, te arunci inainte. Vrei sa-l musti, vrei sa-l inghiti. Nu vrei. Ba vrei. Fumul nu sta sa te asculte pe tine cand te razgandesti. Odata pornit vine spre tine prin invaluire. Musti in gol, dar speri sa nimeresti o bucatica dulce. Mirosi si vrei sa simti mai mult. Il lasi sa-ti intre printre dinti, il simti jucandu-se pe limba, si totusi nu-l saruti. O data, de doua ori...deja te-ai obisnuit cu jocul pervers. Treci la urmatorul nivel. Il saruti si tragi, tragi, tragi, tragi. Te-neci. Intri in panica, stii ca ti-ai incalcat principiile, ai devenit victima propriilor tale sentinte, te faci vinovat in fata ta. Te consideri slab. Nu e nici o problema, de acum te arunci in el si te face el tare. Uneori da, alteori poti sa te blochezi si mai tare. Nu te mai misti, esti paralizat, l-ai lasat sa te domine, sa te aiba, mintea iti spune sa lupti, corpul iti spune game over. Te lasi prada in continuare sau nu? Nuuu, vrei sa domini si tu, ceea ce de fapt poate insemna ca te lasi prada. Esti hotarat. Data viitoare ii arati tu, pentru ca inca n-a vazut de ce esti in stare. Insa lucrurile nu stau mereu asa, pentru ca uneori data viitoare numai exista. Sau daca mai faci rost de unul, n-o sa mai fie la fel. E mereu diferit, sau e diferit dupa ce a obtinut ce a vrut? E plamadit din aceeasi planta, dar si-a schimbat gustul de la o zi la alta. L-ai pus pe jar prea mult si s-a ars. Acum e randul tau se te arzi. Flirteaza din nou putin cu tine, te imbie, te invaluie, iti fuge usor pe la nasuc gadilandu-te, ti se aseaza pe buze, deschizi gura sa-l saruti. Ii arati dintii, limba, dorinta...iar el isi arata coltii. Te da dracu'. Esti dependenta deja, te-ai indragostit, te-a avut, iar el nu te mai vrea. A obtinut ce isi dorea. Iar la final te bate cu propriile tale arme, aratandu-ti unde ai gresit. Tu ce faci? Inveti din greseli?

Probleme

2007-11-12T11:59:00.002+02:00

Azi voi rezolva probleme de personalitate? Primele medicamente: aceste cuvinte. De ce mereu ne dam seama cam tarziu de ceea ce suntem, de cum suntem? Niciodata nu e prea tarziu sau prea tarziu e niciodata. De ce cuvintele celor la care tinem se tin scai de subconstientul nostru? Si daca aceleasi persoane iti transmit acelasi mesaj referitor la tine, atunci chiar se intampla ceva. Si chiar daca nu vrei, te afecteaza. Sau poate doar pe mine. Cineva mi-a zis ca un mesaj are mai mult impact daca e scris la persoana I. Sa zici de tine te apropie de ceilalti. Sa zic de mine deci. Dar totusi nu vreau sa ma apropii de nimeni. Sau ma mint in continuare? Poate ca ar trebui sa ma apropii de mine, sau poate ar trebui sa ma detasez de mine ca sa am de cine sa ma apropii. Cate persoane exista in mine sau in fiecare dintre noi? Nu poti sa fii tu unul si intotdeauna acelasi. Sau unii pot? Sa fii acelasi cu toate persoanele inseamna ca nu ai mai multe fete? Ce e rau in a avea mai multe fete? Fiecare dintre noi are mai multe fete. Ma comport diferite cu fiecare persoana in parte. Si fiecare persoana se comporta diferit cu mine. Cred ca relatia dintre doua persoane este unica, pe orice axa ar fi analizata.Mi-am pierdut gandurile, sau m-am pierdut in ganduri. As vrea un gand care sa-mi cresteze creierul si-n functie de asta sa se ramifice toatecelelalte. Nu voi mai rezolva nimic pentru ca momentan problema asta ma depaseste. Vad eu maine. Poate se rezolva de la sine, ceea ce am tot sperat de cativa ani. M-am razgandit. O sa incerc azi. Asa, cu gandurile. M-am saturat sa numar oi si tot felul de animale incercand sa adorm, dar nu puteam fiindca gandurile nu ma lasau in pace. Si nici nu stiu daca gandurile alea erau atat de marete incat sa necesite rezolvare imediata. Erau niste viermi neadormiti, niste griji transformate in drame. Niste ganduri pe moment probabil, dar fiecare dintre ele ma consuma inutil. Ajung sa cred ca intr-adevar imi moare cate un neuron, si implicit cate o parte din mine. Ar trebui sa incetez sa mai gandesc sau sa acord atentie prea mare gandurilor mici, daca vreau sa raman in viata fara sa am un iq extrem de mic. Chiar poate fi un test definitoriu si defintiv? Daca interpretez intr-un anumit moment o bucatica din realitate sau vis intr-un anume fel, iar apoi imi schimb perspectiva datorita unor factori externi, sau de ce nu, interni, ce ma fac? Ajung sa ma neg pe mine de ieri, pentru eul de azi, si sa ajung sa ma compromit in fiecare zi. Si totusi daca raman la o singura sau la aceeasi perspectiva inseamna ca stagnez. Ce ma pune in miscare? Un motoras care se defecteaza din cand in cand. Daca ar fi sa ma sectionez conform ferestrei Johari, cred ca dimensiunea fiecarei zone ar varia foarte mult de la o zi la alta. cacat, chiar n-am chef sa am de-a face cu mine azi. In consecinta, n-am rezolvat nimic azi. Astept ziua in care am sa pot sa-mi pun q.e.d-ul in frunte.

Viata de film

2007-11-12T11:38:00.000+02:00

De ce in viata fiecaruia exista o drama, mai mare, mai mica sau de marime medie? Iar daca inca nu exista , cu siguranta si-o va crea intr-un anumit punct al vietii. Dar de ce nu exista o comedie permanenta, o aventura fantastica, un SF, o poveste romantica? Nu mai spun de thrillere sau, de ce nu,cum ar fi sa ai o viata horror. Viata nu bate intotdeauna filmul. Multe filme au luat Oscaruri; cate vieti au luat premii? Dar cine ar concura la categoria "cea mai buna viata" sau "cel mai bun om in viata sa" ? Viata nu e intotdeauna un film prost, asa cum o vizioneaza multi in anumite momente. Viata e un mai degraba un serial, sau o suita de filme de toate genurile. Scena mereu alta, personajele mereu altele, dar un singur actor nu se schimba niciodata. Nu se schimba in sensul ca e prezent mereu, de schimbat se va schimba mereu. E intr-o continua transformare in incercarea de a juca fiecare film cat mai bine, pentru a se adapta la fiecare gen. De aceea unii joaca mai bine in anumite filme, altii mai prost. Cand nu mai merge treaba, se intampla sa aiba senzatia ca e "dintr-un alt film". Sau ca "i s-a rupt filmu`". Iar cand te afli intr-unul din momentele alea in care pur si simplu nu stii ce sa zici, inseamna ca ti-ai uitat replicile. Ar fi interesant de realizat o statistica cu grafice si chenare in Excel care sa evidentieze evolutia genului tau de film din care e facuta viata ta. Sau pur si simplu sa te ajute sa gasesti strategia de succes care sa-ti indice cu ce gen de film trebuie inceputa viata, care sunt urmatoarele si cu ce se incheie tot pachetul asta. Probabil ca totul incepe cu o comedie pentru copii sau cu o animatie pentru copii, desene animate, chestii din astea. Totusi se intampla ca unii sa inceapa chiar prost, cu filme horror, cu drame, abandonuri si abuzuri. Altii pe de alta parte, ajung in mijlocul vietii traind ca-n desene animate. Oricum, se pare ca dupa orice drama urmeaza un film prost. Si cand zic prost ma refer la alea haotic de halucinante, mult mai proaste decat un film cotat pe imdb cu juma' de stea si comentarii de genul " the worst movie ever". Dar cand esti actor debutant nu-ti permiti sa faci nazuri si accepti orice film, sau accepti orice film ca sa scapi de cel in care te zbati. Si totusi, daca tu esti actor, cine dracu' e regizor pentru toate filmele vietii tale? Poti fi si actor si regizor? Iti asumi un dublu rol, o dubla responsabilitate, chiar daca nu esti platit pentru asta? Actor si regizor, actor sau regizor, dar poti sa faci vreodata parte din public? Nu ar fi mai usor uneori sa-ti faci niste popcorn, niste lichide sa nu-ti blocheze traheele, si te asezi frumos in cel mai confortabil fotoliu si sa stai si te uiti la filmul vietii tale? Cat si ce ar insemna detasarea asta? Poate ca unii chiar incearca sa faca asta, pentru ca nu de putine ori parasesc scena fara sa astepte aplauzele publicului. Inseamna ceva sa vezi scena din mai multe perspective. Cineva imi spunea ca va face un film dupa viata sa. Si daca de fapt viata sa e facuta dupa un film? Dupa un singur film din mai multe filme ce compun viata unui supraom? N-o dau in sf-uri, dar ce faci tu daca joci in matrix? Probabil hernie de disc sau reumatism la cate atacuri ar trebui sa eviti. In episodul urmator: Cum poti sa te speli pe maini de cineva?

In cuvinte

2007-11-12T11:37:00.000+02:00

O zi in care as vrea sa ma imbrac in cuvinte. In cuvinte noi, nu in te iubesc-uri aruncate neglijent, fara sa fie calcate, sau purtate atat de des incat s-au ros si simti ca nu te mai ating. De fapt, sa nu le mai simti deloc. Vreau sa ma imbrac in cuvinte noi, nu cuvinte la moda, doar cuvinte fara colturi, cuvinte fara etichete, cuvinte care sa te incalzeasca atunci cand ti-e frig, cuvinte pe care sa le imbratisezi atunci cand mintea iti urla infometata. In cuvinte pe care sa le mirosi si sa le gusti, atunci cand totul din jurul tau e insipid, inodor. Cuvinte care sa-mi tina loc de prajituri sau toata gama de ciocolata de care am nevoie zi si noapte. Cuvinte care sa-mi inlocuiasca nevoia de a ma indulci.
Cineva imi spunea „acrituro”, dar simtea ca sunt dulce, chiar daca ii aruncam cuvinte amare. Vreau sa ma imbrac in cuvinte, fara sa risc ca ma voi transforma intr-un mare ambalaj. Vreau sa ma imbrac in cuvinte si sa ma poti citi de la introducere pana la cuprins, doar privindu-ma in ochi. Vreau un cuvant care sa-mi fie plapuma noaptea. Nu, cuvantul ala nu e „Tu”. Cu toate ca „noi” emana o oarecare doza de caldura care ar fi extrem de utila in noptile alea de iarna cand vantul bate la mine-n camera de parca-ar fi la el pe strada. Nu, n-am termopane. Inca.
Vreau cuvintele alea care sa-mi defineasca fiecare zi, si fiecare combinatie de cuvinte sa-mi faca fiecare zi diferita. Maine trebuie sa ma imbrac in „zambet”. Mi s-a spus ca-mi sta bine asa, dar totusi... n-am masina de spalat si zambetul mi-e putin murdar, sau altfel spus, sters? M-am saturat sa ma gandesc in fiecare zi cu ce sa ma imbrac. Am epuizat toate optiunile sau poate ca ar trebui sa iau un dex si sa pun degetul la intamplare pe un cuvant. Da, ar fi o provocare. Ce adrenalina, ce riscuri! Oh da! Oh nu. E greu sa gasesti cuvintele potrivite in situatii nepotrivite sau e mai greu sa gasesti cuvintele nepotrivite in situatiile potrivite? Avem nevoie de cuvinte ca sa ne intelegem? Eu raman la ideea mea ca vreau sa ma imbrac in cuvinte. Sa ma imbrac intr-o zi in cuvantul „dezgustator” si toata lumea sa-mi spuna ca-mi sta nemaipomenit. Probabil ca nu ar minti, cred ca mi se potriveste. Sau mi se potriveste mai bine „dezgustata”?
Vreau sa ma imbrac in cuvinte...
De fapt.. nu... De fapt, vreau sa ma imbraci in cuvinte.. si atat.

Cum ar fi daca n-ar fi...

2006-07-24T19:36:00.000+03:00

...ploi care sa potoloeasca setea pamantului, un soare cald sa ne zambeasca, frunze purtate usor de vant spre vazduh, spre cer, spre tine aducandu-ti tot ce e rau, tot ce e bine.
...oceane, mari si rauri si izvoare care sa ne-adape, o apa vie care sa te trezeasca la viata, un semn care sa-ti dea sperante sa-ti continui drumul, un indicator prafuit care sa te scoata din intuneric.
....lacrimi care sa-ti inabuse durerea, sentimente ca sa stii ce simti atunci cand inima iti bate cu putere cu o forta apasatoare sau atunci cand ochii tai pun pete negre acolo unde-ti indrepti privirea.
....raul. Am trai intr-o lume mai buna? Am sti ce e bine daca nu stim ce e rau?Ai face o alegere buna daca nu stii care e alegerea gresita? Limita dintre bine si rau iti ofera alternativa.
...ura. Ce sens ar mai avea iubirea? O traire monotona a carei intensitate nu creste pe o scala ce nu este raportata la nimic.Un sentiment gol sau mai profund?
...iubirea.Atunci lumea n-ar mai fi.Ar exista doar o intindere pustie acoperita cu un strat gros de smoala,cu un invelis impenetrabil, cu inimi pietrificate si simtiri ucise de ceea ce a distrus lumea.

Un text

2006-07-11T17:30:00.000+03:00

Pasea atent, dar gestul era inutil caci pasii lui pareau a forma gropi abisale in trotuar. Gandurile ii apasau creierii din toate partile si se scurgeau spre inima, imobilizandu-i miscarea si in acelasi timp adunand o tona la greautata reala. Nu astepta decat sa intre in pamant, sa rupa scoartza terestra si sa se topeasca in magma.
Dar nu mai era timp...ajuns in fatza usii , o deschise cu fortza unui muribund.Cu o sete specifica desertului privea cuierul si ar fi vrut sa se agatze de el, dar pacat... i-a mai ramas putere atat cat sa se tarasca spre refugiul sau.
Era liniste aici , dar n-o simtea... Gandurile ii forfoteau in cap, ii rodeau creierii ca niste viermi infometati si ar fi dat orice sa le scuture in cosul de gunoi. Dar.. nu era cu putinta... Se arunca in pat, adancindu-se in saltea intr-o dorinta disperata de a simti arcurile crestandu-i carnea. Involuntar se pusese in postura de a aspira la durere fizica si se ruga tavanului sa pice si sa-l striveasca, si poate strivind totodata suvoiul de cuvinte ametitoare ce-l intepau pe dinauntru.
Ganduri, shoapte, idei, sentimente, vorbe, priviri, gesturi, amintiri, promisiuni cuprinse intr-o invalmaseala haotica il loveau dureros, venele i se zbateau salbatic, iar ochii ii sareau ca doua mingi de ping-pong pe peretii camerei. Halucinatii sufocante ...si lesina.

Stii ca...

2006-07-11T17:26:00.000+03:00

Stii ca... un cuvant te poate ucide mai mult decat o sageata
Cu varf otravit, dulce sau amar si realizezi ca, de indata
Ce te-a strapuns adanc in inima,din cel ce ai fost odata
Te-ai renascut imbibat in ura, minciuna, durere si tot
Ce inseamna placere s-a pierdut usor si zilnic socot
Ca e tot mai greu sa te scot la suprafatza , sa pot
Sa-ti privesc o alta fata iar tu, sa te vezi in alta lumina.
Sau cel putin sa iesi din hidosul intuneric, din mina,
Din lumea de gheata in care te-ai retras lasand in urma
Pareri de rau, regrete gravate in suflete calde si-o urma
A vechiului eu ce moare mereu atacat de cuvinte,de zambete
False! ce-ti lasa un gust amar si privindu-ti prietenii cum dispar
Caut sa te eliberez, din tine sa te salvez si in final sa apar
Tot eu, dar cu organele schimbate. Stiind ca am fost pe moarte
Pe patul negru al invierii, sa-ncep sa degust viatza si poate…
Si poate…

Sfarsit albastru

2006-07-11T17:17:00.000+03:00

Trag de timp iar timpul trage de mine
Lasandu-si amprentele in riduri fine.
Tragand de timp sperand ca poate se-ntinde,
Trag norii de pe cer peste-amintiri suferinde.

Inmoi degetul mic in suc de portocale
Si trasez tremurand motive florale,
Un zambet de soare si doi ochi mari.
Desenez chipul tau dar tu nu apari.