Nu e nici prinţ, nici cerşetor. La prima vedere pare chiar banal. Iese în evidenţă însă, aşa cum îşi poartă un cocoşat greutatea privirilor, prin ditamai canistra ce-o poartă cu el. Nu e nici nouă, nici veche, nici urâtă, nici frumoasă, dar e roasă de timp, de drumuri, de oameni.
A văzut multe canistra asta, şi mulţi şi multe au văzut-o pe ea. La început o ţinea în mână, apoi şi-a legat-o cu o bretea peste umăr. Pe oriunde trecea, pe unde trăia, cu cine făcea schimb de înţelesuri, în ochii oricui se oglindea, îşi dorea un singur lucru:
O picătură de fericire.
Nu cerea niciodată în mod expres aşa ceva. Se subînţelegea uneori din patima discursurilor sale, se citea în ochii săi, se simţea în gustul buzelor sale, în emoţia atingerilor, în şoapte, în linişte, în absenţa lui. Şi cine înţelegea, şi chiar şi cine nu înţelegea, îi oferea, fără să-şi dea seama, câte o picătură de fericire, pe care el o înhăţa ca un drogat în faţa dozei. O înhăţa fără să o consume, fără să o trăiască, fără să-i simtă savoarea, ci doar o închidea în canistra lui. Păstra fiecare picătură pentru zilele rele ce aveau să vină; aştepta momentul în care canistra s-ar fi umplut şi ar fi putut să guste cu nesaţ până când s-ar fi îmbătat de fericire.
Oamenii îi atingeau sufletul şi picăturile curgeau, curgeau încet şi timpul o dată cu ele. Iar el....el tânjea tot mai mult după picături de fericire, strângându-le, păstrându-le, ascunzându-le de alţii...şi de el însuşi. Canistra se făcea din ce în ce mai grea, iar el era din ce în ce mai obosit, căutând bezmetic picături de fericire. Niciuna dintre toate aceste picături, luate picătură cu picătură, nu-i era de ajuns, nu l-ar fi putut satisface pe deplin. Lacom tânjea după fericirea deplină, dement se epuiza în umplerea canistrei.
Dar ....când se umple paharu’, dă pe dinafară; iar o canistră cu fericire poate deveni o canistra cu lacrimi.
