Am reușit să scap de nopțile în care nu puteam să adorm din cauză că prea multe gânduri mă întorceau de pe o parte pe alta, sau îmi țineau pleoapele departe una de cealaltă ca niște scobitori cu grijă plasate. Culmea e că nu doare, doar te macină. Și cu fiecare mână cu care încerci să le alungi, cu atât se agață de tine mai rău, și de adâncești în ele ca în niște nisipuri mișcătoare. Ajungi să-ți zici ”Nu te mai gândi! Nu te mai gândi!”, numeri oi, capre, alte vietăți, whatever și...nimic. Te adâncești mai rău. Bagi un film, te uiți pe geam, citești ceva, doar să-ți distragă atenția, dar cu greu ajungi la perfomanța de a reuși să nu găsești în ceva câte o asemănare, câte un semn revelator, câte un ”adevăr” care subliniază esența trăirii tale de moment. Și te gândești, uite...cineva care înțelege.
Citeam....<<”Cum poți suporta asa?” am întrebat-o pentru a nu știu câta oară, îngrijorată. ”Nu-ți dai seama că-ți face rău?” Știam răspunsurile, nu era nevoie să mi le dea ea. Am dat din mână cu lehamite. Se spune că atunci când iubești fără speranță faci până și lucruri care-ți calcă demnitatea în picioare. [.......] .....există oameni care nu pot iubi, care nu se pot dărui, pentru că sunt prea preocupați de persoana lor și nu le pasă nicio clipă din existența lor searbădă că cei de lângă ei s-ar putea simți folosiți, manipulați....>>. (Zully Mustafa, Strugurii s-au copt în lipsa ei, p. 12).......și mă gândeam, ce stupid. Încerc să-mi distrag atenția și tot dau peste rânduri care sar să-mi scoată ochii cum că uite! Vezi? Universul conspiră ca tu să te trezești! (aiurea, eu de fapt vroiam doar să dorm...). Ideea e următoarea, unde punem punct atunci când știm că iubim și în același timp ne face rău? De ce unii oameni se încăpățânează într-un elan masochist să se convingă că modul în care iubesc ei, și nici măcar, faptul că ei iubesc, este corect și cel mai bun lucru care i se poate întâmpla celeilalte persoane. Fiecare iubește și este iubit în propriul fel, într-un mod unic, aparte, care face din sentimentul ăsta ceva special. Cu toții urâm la fel, într-o intensitate mai mică sau mai mare, cu o clară direcție distructivă. Dar iubim....aparte. E un criteriu care ne individualizează. Și totuși mereu îi căutăm pe cei care pot să iubească la fel ca noi. De ce? Ca să ne confirmăm faptul că modul în care iubim are sens, e corect și justificat. Nu căutăm oameni care să ne semene, ci oameni care să ne iubească la fel.
Câte dispute nu pornesc de la ”Nu mă iubești la fel de mult!” ? De fapt, nu suntem mulțumiți că iubim sau că suntem iubiți (orice ar însemna asta), ci că nu primim la fel de mult pe cât oferim. Și atunci cum rămâne cu....iubirea care înseamnă să iubești fără să aștepți ceva în schimb? Mai există așa ceva? Există în mod cert la începuturile unei relații, dar când trocul e disproporționat, începi să resimți lipsa proviziilor, iar propriul aliat în viața în doi începe să-ți devină cel mai periculos inamic. <<"Afirm că, atunci când cuplurile se ceartă, n-o fac pentru bani, sex sau putere. Ceea ce vor ele să spună cu adevărat este: „Tu nu-mi ajungi!”>> ( Kurt Vonnegut, Cutremur de timp, p. 102). Nu ne ajunge faptul că în existența noastră există cineva, cu bune, cu rele, cum o fi. Vrem mai mult. Și începem să cerem, subtil sau direct. Cerem atenție, cerem confirmări, cerem dovezi, cerem surprize, cerem schimbări, cerem fără glas, cerem fără cuvinte, cerem din priviri, cerem din suflet, cerem din durere, cerem din egoism, cerem lipsiți de rațiune, cerem! cerem! cerem! și nu mai știm decât să cerem.... Devenim niște simpli cerșetori care nu mai trezesc niciun sentiment de dragoste.... cel mult, mila, obligație, repulsie sau indiferență. Iar toate lucrurile pe care le-am facut la un moment dat neașteptând nimic în schimb devin arme în războiul cu noul inamic, sub formă de reproșuri. Iar fostul aliat nu poate să se apere decât zicând....”Eu nu ți-am cerut asta!”. De fapt, nimeni nu cere nimic pe timp de pace, e o atmosferă liniștită în care fiecare pune în comun ce are, contribuie câte puțin cu puținul pe care îl are. Nu facem asta conștienți, și ne face plăcere. Dar inconștienți ne așteptăm ca ”faptele noastre bune” să ne ducă în Paradis. Poate în urma Judecății de Apoi, dar în niciun caz în viața asta.
P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)
P.S. "So they sleep in the same bed with guns to each others' heads" (Eyedea &Abilities - Paradise)
1 comentarii:
am citit si am ramas inghetat ca intr-o gara ganduri aglomerate unul intr-altul nici nu stiu cu ce sa incep vreau sa iti raspund cald si aproape de lobul urechii tale sa ma intelegi cu sufletul nu cu mintea mi-as dori nu vreau sa inteleg cine e el si de ce accepti sa simti ce ai scris imi aduc aminte de tunelul lui sabato si imi dau seama ca nu mai am nicio sansa sa ma opresc din scris asa ca... iata:
“A fost o asteptare nesfarsit de lunga. Nici nu mai stiu cate ore s-au scurs pe cadranele ceasurilor din acest timp anonim si universal, strain de sentimentele si destinele noastre, indiferent fata de inceputul sau sfarsitul unei iubiri, nepasator la asteptare si moarte. Din timpul meu insa trecuse o cantitate imensa si complicata, plina de plecari si intoarceri, uneori ca un fluviu intunecat si plin de furie, alteori ca o mare nebanuit de calma, incremenita si vesnica, deasupra careia ne priveam nemiscati, si apoi iarasi ca un fluviu ce ne tara asemeni unui vis din copilarie, un vis in care ea strabatea distante in galopul calului innebunit, cu parul in vant si ochii mariti de spaima, iar eu zaceam intr-o casa din sud, in satul meu, simi lipeam obrazul de geamuri, privind vartejul halucinant al zapezilor. Parca traiseram pe doua coridoare alaturate sau pe doua tunele paralele, fara sa stim ca mergem unul langa altul, doua suflete asemanatoare in situatii asemanatoare, intalnindu-ne la sfarsit in fata unei scene pictate de mine, o scena destinata numai ei, ca un anunt secret al prezentei mele, al faptului ca cele doua coridoare se impreunasera, in sfarsit, si ora intalnirii sosise. Era adevarat, oare, ca cele doua coridoare se impreunasera si ca sufletele noastre se contopisera si ele? Cata iluzie! Nu, coridoarele erau tot paralele. Doar zidul despartitor era de data asta din sticla pentru ca eu sa-i pot vedea chipul tacut si de neatins... Dar zidul nu era intotdeauna din sticla: uneori era din piatra neagra si eu nu mai stiam atunci ce se petrece de cealalta parte si nici ce facea ea in aceste intervale. Ma gandeam ca poate in aceste momente chipul ei era altul, ca suradea poate altuia si ca toata aceasta poveste cu coridoarele era doar o inventie a mea si ca, in orice caz, exista un singur tunel, intunecos si singuratic: al meu, unde imi petrecusem copilaria, tineretea, intreaga viata. In aceste parti transparente ale zidului de piatra eu o zarisem pe aceasta fata si crezusem ca venea pe un alt tunel, paralel cu al meu, dar ea apartinea in realitate lumii largi, lumii fara de margini a celor ce nu traiesc in tunele. Poate se apropiase din curiozitate de una din ferestrele mele si vazuse spectacolul perpetuu al singuratatii in care traiam. Sau poate o intrigase limbajul mut si secret al tabloului meu. Si atunci, in timp ce eu imi strabateam coridorul fara sfarsit, ea isi traia, afara, viata ei fireasca, agitata, ca toti aceia care nu traiesc in tunele; aceasta viata curioasa si absurda in care exista baluri, petreceri, veselie si frivolitate. Si se intampla ca uneori, cand eu ajungeam la una din ferestrele mele, ea sa se afle acolo, asteptandu-ma muta si nelinistita (de ce sa ma astepte? si de ce muta si nelinistita?). Se intampla insa ca uneori ea sa nu ajunga acolo sau sa uite de sarmana mea fiinta zidita-n tunel si in astfel de situatii eu sa-mi lipesc obrazul de sticla si s-o vad in departare surazand sau dansand, fara sa-i pese de mine, sau, si mai rau, sa n-o vad deloc si sa-mi inchipui ca se afla in locuri inaccesibile sau murdare. Si atunci simteam ca destinul meu era infinit mai trist si mai singuratic decat imi imaginasem.
Ceea ce a urmat mai apoi mi-amintesc ca de un cosmar. M-am urcat pana la etajul de sus, tinandu-ma de gratiile unei ferestre. Am intrat pe coridor si am cautat dormitorul ei: dunga de lumina de sub usa m-a condus fara gres. Tremurand, am scos cutitul si am intrat. „Nu are de ce sa inchida cu cheia", am mai putut inca sa ma gandesc. Si cand m-a privit cu ochii ingroziti, stateam in picioare, pe prag. M-am apropiat de pat si cand am ajuns langa ea, m-a intrebat trista:
— Ce vrei sa faci?”
Post a Comment